Ce s-ar întâmpla astăzi dacă un diacon s-ar ridica în biserică, cu o înţelegere tot atât de profundă a istoriei sacre ca a lui Ştefan, şi cu aceeaşi convingere de a proclama adevărul? Ar avea cuvântarea lui acelaşi efect asupra Sinedriului de astăzi? Dacă ne-ar numi "tari de cap" şi ne-ar spune că "mereu ne împotrivim Duhului Sfânt," cât timp l-am asculta?

Când privim înapoi şi studiem istoria sacră, care este reacţia noastră? În timp ce Ştefan era omorât cu pietre, un tânăr pe nume Saul stătea alături şi privea. El avea în spate toată autoritatea naţiunii, şi totuşi se afla de partea greşită a baricadei. El trebuia să devină orb ca să poată vedea. Ucenicii erau şi ei ignoranţi, şi doar văzându-L pe Isus cu ochii lor după înviere, au putut să înţeleagă că au fost orbi de la început. Ce predicau ei despre Mesia era corect, dar ce înţelegeau ei despre El era greşit. În mintea lor nu încăpeau decât tronul, coroana şi slava, nereuşind să vadă ruşinea, agonia din grădină, sala judecăţii şi crucea de pe Calvar.1

Părinţii bisericii noastre din vremea lui William Miller erau tulburaţi de acelaşi fel de viziune tulbure şi înţelegere limitată a planului general al lui Dumnezeu. Dorinţa lor nemăsurată de a scăpa de această lume a produs speranţă, zel şi imnuri care sună clar şi frumos până astăzi. Dar în mare măsură dorinţele lor erau egoiste, şi pe ochii lor se afla o măhramă. Părerile oamenilor, tradiţiile, erorile populare şi învăţăturile greşite i-au orbit în aşa măsură încât nu au putut percepe decât parţial adevărul de care aveau nevoie.

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi suntem confruntaţi cu acelaşi pericol. Cu cât ne îndepărtăm de începuturi, cu atât creşte pericolul să neglijăm moştenirea noastră. Nu au trebuit decât patru generaţii de la Noe la Nimrod ca să se şteargă din mintea oamenilor istoria distrugerii lumii prin potop, şi să clădească Babilonul cel Mare. Tot atât de repede a uitat şi Israel eliberarea lui din Egipt. Dar eşecurile lor "au fost scrise pentru noi, peste care a venit sfârşitul veacurilor"(1 Corinteni 10,11).

Chiar faptul că biserica se află departe în al doilea secol de la Marea Dezamăgire ar trebui să ne facă să restudiem istoria noastră. Cum se împacă tot acest timp prelungit cu ziua ispăşirii? Ce ne-ar putea face să înţelegem întârzierea celei de-a doua veniri? Ce ne-ar putea face să fim gata pentru ea? Unii sugerează că persecuţia va face lucrarea necesară. Dar se ignoră faptul că persecuţia nu precede, ci vine ca urmare a trăirii cu evlavie (2 Timotei 3,12). Dar mai mult decât atât, Domnul nu poate să recurgă la astfel de metode spre a trezi ultima generaţie. Cum ar putea oare Mirele Ceresc, la sfârşitul perioadei de curtenie, să-Şi imagineze să forţeze mâna Miresei spre a-L accepta? Nici cea mai mare persecuţie nu poate produce dragoste autentică în inima Miresei. Mireasa fiind Laodicea, ea nu şi-a dat seama că este "nenorocită" şi, în contrast cu Adam atunci când a păcătuit, ea nu ştie că este "goală." Fiind despărţită aşa de mult de primul ei părinte, păcatul ei este ascuns şi mai profund, dar biruinţa ei va fi şi mai glorioasă.

 

Rămăşiţa trebuie să crească

Există o moştenire slăvită la dispoziţia poporului lui Dumnezeu. Dar ei nu o pot primi până când nu îi înţeleg splendoarea, nu îi înţeleg valoarea şi apreciază implicaţiile ei. Tatăl fiului rătăcitor nu a fost dispus să-şi încredinţeze întreaga avere în mâinile fiului său plecat de acasă decât atunci când acesta s-a maturizat. Tânărul nu şi-a recunoscut orbirea laodiceană decât atunci când sensul valorii i s-a modificat drastic. El şi-a căpătat vederea în cocina de porci. Atunci a început să se scârbească de motivaţiile lui egoiste, iar această maturitate a dat la iveală nevoia lui. Şi-a văzut goliciunea, iar foamea lui era o reflectare a foamei sufletului. "Ferice de cei ce flămânzesc şi însetează după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi" (Matei 5,6).

Ca şi fiul rătăcitor, Israel a văzut darurile lui Dumnezeu prin prisma mândriei lui naţionale. Ei erau preocupaţi de obsesia grandorii naţionale, şi moştenirea lor veşnică a ajuns astfel un deşert pustiu. În mâinile fiilor rătăcitori orbi şi dominaţi de poftă, tainele lui Dumnezeu erau ca mărgăritarele aruncate la porci. Poate rămăşiţa să înţeleagă acest pericol? Şi noi suntem copiii lui Abraam.

Fiul rătăcitor trebuia să se maturizeze ca să poată aprecia tot ce a făcut tatăl pentru el. De la naştere şi până la vremea adolescenţei arogante, el a fost hrănit şi protejat clipă de clipă. Ce diferenţă între ce vedeau ochii lui, şi ce înţelegea mintea lui! El era orb în faţa realităţii că "haina cea mai bună" şi inelul cu sigiliul tatălui trebuiau reţinute până când urma "să-şi vină în fire" şi să înţeleagă valoarea averii tatălui (Luca 15, 11-32). A existat oare în întreaga istorie un "fiu rătăcitor" mai potrivit decât ce-a de-a şaptea biserică?

Ce vedea şi experimenta acest fiu pierdut în mintea lui, trebuia curăţit prin experienţă, până când urma "să-şi vină în fire." Atunci nebunia lui subconştientă a fost descoperită, şi a înţeles adevărul situaţiei lui. A trebuit să treacă de la visele de grandoare la înţelegerea sobră a cunoaşterii adevăratei baze a vieţii. A învăţat pocăinţa, şi cu zdrobire de inimă a hotărât: "Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi spune, Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta" (versetul 18). Când a văzut că păcatul lui este "împotriva cerului," lucrurile au putut să se schimbe. Abia atunci a primit "sigiliul" aprobării tatălui său. Aşa va fi şi cu ultima biserică.

Imaturitatea este un lucru normal la copii sau tineri. Dar vine o vreme când ea trebuie să cedeze locul responsabilităţii, şi acest lucru nu numai că se aşteaptă de la un adult, dar este obligatoriu. Fanteziile copilăriei, poveştile frumoase şi melodiile de culcare trebuiesc înlocuite de problemele reale ale vieţii. "Voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva care să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oameni mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de rău" (Evrei 5, 12-14). Şi epistola continuă spunând că este timpul să lăsăm învăţăturile elementare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem temelia pocăinţei de păcat pe faptele moarte (Evrei 6,1).

În Cuvântul lui Dumnezeu nu există hrană mai tare decât solia celor trei îngeri. Doar persoanele mature au ochi destul de buni să suporte slava ei deplină. Cei care aleg să rămână copii, hrănindu-se cu lapte, vor fi cei care vor "bea din vinul mâniei lui Dumnezeu" şi nu vor putea rezista "în faţa Mielului" (Apocalips 14,6-12). Domnul Isus a încercat să explice acest adevăr când zugrăvea evenimentele sfârşitului. Când spunea "Vai de femeile însărcinate şi de cele care vor alăpta în zilele acelea,"(Matei 24, 19.20) se referea oare în realitate la aşa ceva? Şi când apela la ascultătorii Săi spunând "rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna sau într-o zi de sabat" interesul Lui era pentru greutăţile anotimpului friguros sau călcarea sabatului? Toate aceste afirmaţii sunt în tiparul Apocalipsei, când "urâciunea pustiirii" îşi va atinge apogeul.

Nu există aici un adevăr mai profund? Spunea Isus oamenilor de atunci, şi mai important, ne spune El nouă acum, că cei mici, care depind de mama lor, sunt în pericol şi nu pot supravieţui în timpul urgiilor sfârşitului? Doar cei care au ajuns la unitatea credinţei, având o autentică cunoaştere a Fiului lui Dumnezeu, cei care au crescut şi au ajuns la plinătatea staturii lui Hristos, doar ei vor putea rămâne în picioare în timpul acelei strâmtorări teribile, aşa cum nu a fost de la întemeierea lumii (Efeseni 4,13; Matei 24,21). Şi când a spus "iarnă," se referea El oare la zăpadă şi gheaţă? Nu se referea oare la o vreme când adevărul doarme, când nu există creştere, nici roade, o vreme stearpă? Un popor care va trebui să fugă într-o astfel de vreme nu va avea resurse spirituale, fiind prins în simbolurile reci ale unui sabat legalist, aşa de evidente la evrei. Ei Îl dispreţuiau pe Isus pentru atitudinea Lui faţă de sabat, deoarece pierduseră adevărul spiritual despre sabat. Aceleaşi pericole ne pândesc şi pe noi.

Ar trebui să înţelegem că atunci când Hristos încerca să spună iudeilor că vinul nou nu poate fi pus în burdufuri vechi, El stabilea de fapt un principiu. El proclama conceptul vital că adevărul nu este static. El ori se dezvoltă, ori se alterează. Caracterul lui Dumnezeu va continua să fie descoperit pentru veşnicie.

Eternitatea va fi o continuă dezvoltare, o veşnică înaintare şi progres. Caracterul lui Dumnezeu trebuie văzut în acest context. Chiar omul muritor poate înţelege, cu capacităţile lui limitate, că universul este infinit, şi se extinde în armonie cu voinţa unui Creator infinit. Aceasta este baza pentru minunile de nebănuit ale unui nou pământ, recreat după ştergerea păcatului. Dar pentru moment, la "sfârşitul timpului," când "taina lui Dumnezeu se va sfârşi," înţelegerea noastră trebuie să se dezvolte. Universul aşteaptă.

Ca o palidă ilustraţie, să ne gândim la lucrările care au loc la construirea unei case. Mai întâi este necesar să se pună temelia. Apoi se toarnă podeaua, se ridică pereţii, şi în cele din urmă se pune acoperişul. Fiecare fază o pregăteşte pe cea următoare, ca lucrarea să poată fi terminată.

Dar să presupunem că excavatorul baricadează zona construcţiei pe care a pregătit-o, şi o declară zonă interzisă pentru toată lumea. El ridică în jurul zonei un gard de sârmă ghimpată. Nu acceptă ca altcineva să intre şi să distrugă simetria pe care a realizat-o el cu sudoare. Cum îşi permit unii să vină aici să descarce cărămidă, nisip, lemn şi tot felul de materiale pe locul pe care el l-a nivelat aşa frumos? Nu a fost el angajat să niveleze terenul şi nu şi-a făcut el meseria cum trebuie? O astfel de situaţie cere ceva gimnastică mentală pentru a putea fi acceptată. Cu toate că nu este prea rău aleasă. Există în istoria sacră o paralelă la ea.

Poporului evreu i s-a dat profeţie după profeţie ca să fie pregătit pentru apariţia lui Mesia. El urma să aducă înoire. Tot serviciul sanctuarului şi sistemul vechiului legământ urmăreau pregătirea unui teren pe care urma să se clădească un templu veşnic al adevărului. Serviciul tipic al umbrei era temelia pentru minunata structură viitoare.

Dar ei, ca excavatorul din ilustraţie, s-au baricadat în sistemul lor spre a-l feri de întinare. Însă presiunea pentru schimbare era prea mare. Deşi ei au ignorat toate explicaţiile şi avertizările, construcţia trebuia să continue. Piatra din capul unghiului fusese adusă pe teren, iar opozanţii, care considerau că terenul este suficient, au fost zdrobiţi de ea. Progresul cerea ca edificiul să fie ridicat pe "temelia apostolilor şi profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos" (Efeseni 2,20).

Sărăcia intelectuală şi orbirea lor spirituală era o casetă video despre Laodicea. Ei erau "bogaţi" şi nu aveau nevoie de nimic. În mintea lor nu era nici un dubiu, erau copiii lui Avraam; îşi îndepliniseră mandatul divin. Cunoşteau adevărul. Învăţaseră multe în robie. Prosperitatea şi supravieţuirea lor ca popor erau legate inseparabil de ritualurile care îi făcuseră un popor. Dar nebunia lor le-a adus o mare nenorocire. Ei au ridicat un zid, o baricadă de mulţumire de sine care i-a despărţit de Dumnezeu.

În zelul de a proteja zona de construcţie, întregul lor sistem de mântuire a devenit citadela Satanei. El a devenit constructorul, iar ei agenţii lui, echipa de salahori. Templul şi ritualurile lui au devenit un scop în sine atunci când preoţii au pierdut contactul cu Dumnezeu. Imensa pervertire a adevărului era uluitoare. Ei au grămădit mana vie, dar aceasta s-a stricat. "Ei l-au jefuit pe Dumnezeu de slava Lui, şi au înşelat lumea printr-o evanghelie contrafăcută."2 Mijloacele de mântuire alese de Dumnezeu au fost deturnate de Satana. Manifestarea vizibilă a viului Dumnezeu, care fusese odată între ei, oferind binecuvântare seviciilor de la sanctuar, acum dispăruse. Vrăşmaşul lui Dumnezeu şi al omului a adus bezna peste naţiune.

Ne-am putea mira cum a fost posibil să vină peste ei o astfel de orbire. Cum de nu au putut să-şi recunoască răutatea? Chiar sistemul clădit cu scopul de a-L descoperi pe Mesia este manipulat spre a-L putea lepăda şi ucide. Ce s-a întîmplat odată în istoria sacră este un avertisment pentru Israelul spiritual în vremea când sanctuarul urmeză să fie curăţit.

Serviciul din sanctuar dat de Dumnezeu lui Israel şi păzit secole de-a rândul, era confruntat acum cu o schimbare radicală. Celor care le lipsea "alifia pentru ochi" li se părea că "noul" va distruge "vechiul." Cu luneta vremii pe care o posedăm, noi vedem bine că nimic nu a fost distrus, ci doar împlinit. Adevăratul Miel spunea clar: "Nu am venit să stric, ci să împlinesc... Adevărat, adevărat vă spun, până nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iota sau o frântură de slovă din lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile" (Matei 5, 17.18). Dar aşa ceva era greu de acceptat.

Timp de 4000 de ani, poporul lui Dumnezeu primise binecuvântări pe această cale stabilită de El, dar planul părea acum întors pe dos. Sistemul jertfelor, cu frumuseţea şi imensa lui simbologie, era pe punctul de a se încheia. Templul, care stătuse în centrul întregii lor vieţi sociale şi spirituale, urma să facă loc unui templu mai desăvârşit, care nu era făcut de mâini. Pentru evreul cinstit, evlavios şi cu totul temător de Dumnezeu, o asemenea tranziţie producea o cumplită criză spirituală. Toate lucrurile în care îşi pusese el speranţa pentru mântuire păreau acum ameninţate. Din această cauză, chiar urmaşii lui Hristos şi ucenicii au suportat o puternică criză interioară când perdeaua dinlăuntrul templului s-a rupt în două.

Lumina care în trecut reflectase doar palid pe deasupra perdelei, urma să fie văzută acum în splendoarea ei deplină, căci Lumina lumii se manifesta acum deplin în "adevăratul cort," Mântuitorul Însuşi. Tot ce fusese până acum ascuns în Sfânta Sfintelor se descoperea, iar cele mai profunde cămări ale inimii umane erau acum descoperite în tip. Consecinţele erau acum atât de vaste pentru univers, încât urmau să treacă alte 18 secole până când omul putea înţelege scopul final al evangheliei, la sfârşitul celor 2300 de zile. Abia atunci plaga ce afecta cosmosul putea fi îndepărtată. Scriptura este clară, "atunci sanctuarul va fi curăţit."

Ucenicii nu găseau nici o soluţie să evite această agonie sufletească privind această lumină, şi nimicnicia aşteptărilor lor. Toate speranţele lor au fost zdrobite. Era o experienţă spirituală catastrofală. Dar există una şi mai teribilă care pândeşte adventismul "la sfârşitul timpului."

 

Rămăşiţa trebuie să intre prin uşa deschisă

Adventiştii au nivelat un loc de construcţie şi modelează planuri pentru locuinţele pe care speră să le clădească. Dar Arhitectul Divin are prioritate, iar adevărul veşnic trebuie să aibă întâietate. Piatra care s-a desprins din munte fără ajutorul vreunei mâini va zdrobi toate planurile făurite de oameni. Adventismul este chemat să completeze templul adevărului care cuprinde tot planul mântuirii. Dar această clădire nu va putea fi nicidecum terminată şi locuită, dacă nu este ridicată după planurile Arhitectului Divin. Sistemul nostru religios, propunerile noastre umane şi visurile noastre egoiste trebuiesc rearanjate strict după modelul ceresc. Traumatismul produs de această schimbare va fi mai mare decât cel al evreilor.

Tot ce se poate zgudui va fi zguduit. Clădirile care nu sunt zidite pe Stâncă sunt sortite pieirii. "Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: Voi mai clătina încă odată, nu numai pământul, ci şi cerul" (Evrei 12, 25-27).

Aici este implicat mai mult decât aducerea evangheliei la puritatea ei apostolică. Înseamnă că va fi ridicat un edificiu al adevărului nemaivăzut până acum, o nouă creaţie după planurile "evangheliei veşnice." Acesta va fi un templu pentru slava Sa, "căci a venit ceasul judecăţii Lui." Aceasta va fi pentru adventişti o desfăşurare şi mai zdrobitoare decât cea a evreilor atunci când s-a rupt perdeaua din interiorul templului la răstignire.

Lucrarea lui Hristos din Sfânta trebuie înţeleasă şi propovăduită ca o lucrare încheiată. Lucrarea mântuirii care a susţinut pe credincioşi de-a lungul secolelor, din zilele apostolilor până la Reformaţiune şi în cele şapte biserici până la sfârşitul timpului, trebuie să facă loc fazei finale a ispăşirii. Această lucrare în Sfânta Sfintelor trebuie să ducă la împlinirea şi completarea făgăduinţei primare de a "zdrobi capul şarpelui." În sfârşit, copiii lui Adam acceptă locul pregătit de Dumnezeu pentru ei. Lucrarea de înlocuire poate lua sfârşit.

Uşa harului şi speranţei, prin care oamenii avuseseră acces la Dumnezeu timp de 1800 de ani, s-a închis la sfârşitul celor 2300 de zile, dar s-a deschis o altă uşă. Această uşă ducea chiar la prezenţa slavei lui Dumnezeu şi la ştergera finală a păcatului în Sfânta Sfintelor. Păcatul nu poate rezista în prezenţa Sa, care este foc mistuitor. Marele Preot deschisese această uşă şi nici un om nu o putea închide. Dar iudeii care au refuzat să intre prin prima uşă la înălţarea lui Hristos, au fost lăsaţi în întuneric total. "Uşa prin care oamenii avuseseră acces mai înainte la Dumnezeu nu mai era deschisă."3 Iudeii refuzaseră să-L caute pe singura cale pe care putea fi găsit.

În timp ce ne apropiem de splendoarea Sfintei Sfintelor, ne apropiem de fapt de o criză serioasă. Dacă ne agăţăm de natura tipică a ortodoxiei evanghelice, şi suntem mulţumiţi cu rutina înlocuitoare a evangheliei forensice, a îndreptăţirii juridice, ne vom trezi şi noi lepădând lucrarea finală a Marelui Preot, care operează mântuirea din păcat. Această lucrare este realizată doar în Sfânta Sfintelor. Din cauza importanţei ei supreme, Satana a intervenit în această lucrare, încercând să o preia.4 Succesul lui cu părinţii noştri spirituali din zilele lui Hristos ar trebui să fie o avertizare. Interesul lui major de a înşela nu s-a schimbat. Atâta timp cât poate face pe poporul lui Dumnezeu mulţumit şi fericit cu o concepţie imatură şi eronată despre curăţirea sanctuarului, el îi poate ţine sub controlul său.

Aceasta înseamnă că Satana se va lupta să impună sistemul de înlocuire tot aşa cum a preluat sistemul vechiului legmânt spre a lupta împotriva lui Hristos şi predicării noului legământ. El va afirma că evanghelia Reformaţiunii, predicarea lui Luther, este suficientă spre a pregăti un popor pentru a doua venire, iar Domnul va veni când noi vom proclama suficient de tare. El va insista că înlocuirea este suficientă şi că nu mai este nevoie de pocăinţă şi curăţire. Atâta timp cât poate ţine apostazia îmbrăcată în haina ortodoxiei, el amăgeşte rămăşiţa în acelaşi mod în care i-a înşelat pe evrei. Aşa cum evreii erau prinşi în rutina serviciilor de la templu, pe care le socoteau scopul vieţii şi garanţia mântuirii, tot aşa noi am fost mulţumiţi că sângele Mielului oferă o anulare juridică a păcatelor în cărţile din cer, fără ca legea să fie scrisă în inimă. În ambele cazuri, adevărul a fost compromis, căci ambele poziţii erau doar umbre ale curăţirii reale a inimii pe care o intenţiona Dumnezeu. Oameni care păreau adulţi, nu erau decât copii, în ce priveşte înţelegerea. Aceasta este şi situaţia noastră.

De aici miile de predici despre starea deplorabilă a Laodiceei. Dar adevărata problemă este mulţumirea de sine; avem tot ce ne trebuie, suntem satisfăcuţi de starea noastră, cunoaştem planul de mântuire aşa cum îl cunoşteau evreii pe Avraam. Dar ei nu au primit făgăduinţa şi se află acum în mormânt, şi vor rămâne acolo până vom înţelege că Dumnezeu a pregătit pentru noi lucruri mai bune, "să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi" (Evrei 11, 40). Speranţele răscumpărării se află acum pe umerii ultimei generaţii, iar această responsabilitate poate fi împlinită doar atunci când această generaţie înţelege suferinţa şi chinul pe care l-a produs, dar care a fost ascunsă de ochii lor din milă faţă de imaturitatea lor. Noi suntem această generaţie. Noi nu ne-am imaginat suferinţa pe care o îndură Mielul de la apariţia păcatului.

De ani de zile ne rugăm pentru ploaia târzie, dar ea nu poate veni până nu înţelegem ce a făcut ploaia timpurie când a venit, măturând toate tipurile şi umbrele care fuseseră la modă 4000 de ani. Când ajungem să înţelegem acest lucru, atunci ploaia târzie va veni, măturând tot ce a clădit Babilonul 6000 de ani, plus toţi idolii ridicaţi de Israelul modern. Ploaia târzie nu va produce feţe strălucitoare care să uimească lumea şi să satisfacă o mîndrie în căutare de justificări, dorind o desfăşurare de putere remarcabilă. "Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre...zice Domnul" (Isaia 55,8). Ploaia târzie ne va face în stare să auzim, să vedem şi să înţelegem ceea ce astăzi refuzăm. Duhul Sfânt va aduce o solie care va expune orice amăgire, orice apostazie, descoperind slava Domnului. "Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe care-i va chema Domnul" (Ioel 2,32).

Adventiştii şi adventismul reprezentat de acest popor trebuie să înţeleagă că ei sunt antitipul a tot ce a însemnat mântuire înainte de existenţa lor. Ei nu au putut apare pe scenă decât la sfârşitul celor 2300 de ani. Ei nu îşi pot încheia lucrarea până nu înţeleg că ploaia târzie, Mângâietorul în persoană, va mustra lumea de păcat, de neprihănire şi de judecată. Isus doreşte să ne spună nouă astăzi ceea ce nu a putut să spună ucenicilor atunci (Ioan 16,12). Duhul adevărului "vă va călăuzi în tot adevărul" (Ioan 16,13). O asemenea lucrare nu va câştiga prieteni şi nu va influenţa oameni. Ea nu va produce hărţi care arată numărul ţărilor în care a pătruns solia, şi limbile în care se propovăduieşte, şi multele realizări care plac aşa de mult eului nostru. Aceasta este o solie care va judeca lumea în neprihănire. Ea va aduna un popor dispus să accepte suferinţa, "urâţi de toţi oamenii din pricina Numelui Meu," jigniţi şi trădaţi de cei apropiaţi. Biserica, da, chiar lumea întreagă, aşteaptă să vadă această "evanghelie" (Matei 24, 9.10.14).

"Această evanghelie" va fi văzută atunci când "trupul" lui Hristos înţelege semnificaţia drumului pe care l-a străbătut. Isus a fost chemat din Egipt; tot aşa "trupul" este chemat din păcat. El a fost botezat deoarece a fost dispus să asculte solia lui Ioan şi a făcut "paşii necesari în pocăinţă, convertire şi credinţă," care reprezintă şi pentru "trup" o experientă vitală.5 El este Mirele, iar biserica este Mireasa, şi ei vor fi una în scopuri, în credinţă, în biruinţă (Ioan 17,21.23). Acest "trup" a fost pregătit pentru El (Evrei 10,5). Isus este deci infinit mai mult decât un "model," un "exemplu" sau un "înlocuitor." El este un "slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort pe care Domnul l-a ridicat, şi nu omul" (Evrei 8,2). El slujeşte în favoarea noastră. El este "Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii" (Apocalips 13,8). În această mare zi a ispăşirii finale, când păcatul trebuie şters din inimile noastre, Domnul Isus este tipul suprem. Noi suntem antitipul. Noi suntem "trupul," umbra, sfinţiţi şi desăvârşiţi de legea Sa scrisă în mintea şi inima noastră. "Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-Unul. De aceea Lui nu-i este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei 2,11).

La sfârşitul celor 2300 de zile, timpul urma să de sfârşească, iar destinul rasei umane să fie dezvăluit (Apocalips 10,6.7). Trebuia să aibă loc dezvăluirea "tainei care a fost ţinută ascunsă de la întemeierea lumii" (Romani 16,25). Batjocura adusă numelui lui Dumnezeu trebuia să ia sfârşit. Necredinţa veacurilor trebuia să fie biruită, iar tainele lui Dumnezeu să aducă roadă. El urma să iasă biruitor la judecată (Romani 3,1-4). Taina lui Dumnezeu trebuia încheiată, iar biserica Sa, "trupul" Său viu, va merge împreună cu El la cruce. Orice s-ar fi întâmplat, ei urmau să fie una.

 

Mireasa trebuie să fie o femeie adultă

A venit timpul ca adventiştii să înţeleagă că restaurarea şi curăţirea "adevăratului cort" nu este doar o "doctrină" ridiculizată de creştinismul evanghelic, şi pusă la îndoială de generaţia prezentă de adventişti. Din contră, ea este o experienţă vie şi vitală a rămăşiţei, care are o legătură clară cu istoria denominaţională prezentă şi iminentul final al acestei istorii. Experienţa Miresei lui Hristos va fi diferită de experienţa oricărei alte generaţii. Chiar dacă de-a lungul istoriei au existat numeroase neînţelegeri în experienţa poporului lui Dumnezeu, şi unele cu voia Sa, totuşi această situaţie trebuie să se schimbe, ca evanghelia să-şi îndeplinească mandatul. Trebuie înţeleasă aşa cum este, "puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" din păcat. Adevărul despre caracterul lui Dumnezeu trebuie descoperit în slava lui finală, care va lumina pământul. Păcatul va fi recunoscut după moartea pe care o conţine. Va veni momentul când "nu va mai fi timp," îndoiala şi nesiguranţa vor înceta, căci a sosit sfârşitul păcatului. Biserica va înţelege adevărul şi va aprecia că noul legământ este atât de vital, încât Creatorul trebuie să fie implicat personal. El a venit "în această lume ca cei ce nu văd, să vadă," iar a "vedea" înseamnă a "cunoaşte" (Ioan 9,39).

Interesul suprem al lui Isus, Marele nostru Preot, este să câştige inima Miresei Sale, lucru care va încheia ispăşirea. Reticenţa de a-L accepta pe Mirele ei divin este rezultatul imaturităţii ei. Capriciile şi flirtul ei cu prinţii Babilonului sunt rezultatul unei înţelegeri copilăroase a suferinţelor prin care a trecut iubitul ei spre a-i câştiga mâna. El a văzut păcatul cu toate amăgirile lui. El a pornit la luptă cu taina nelegiuirii, ca să se poată înţelege taina evlaviei. El s-a supus luptei cu eul pentru a dovedi că Lucifer nu trebuia să fie biruit ca atunci când s-a abandonat eului, şi a devenit sclavul propriei lui voinţe. Isus a venit nu ca să facă voia Lui, ci voia Tatălui care L-a trimis (Ioan 6,38). El aşteaptă ca Mireasa să crească şi să înceteze joaca cu cinstea care vine de la oameni, dar distruge credinţa. Mireasa Sa trebuie să fie femeia aceea "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar teribilă ca nişte oşti sub steagurile lor" (Cântarea Cântărilor 6,10). Frumuseţea ei finală nu este din cauză că şi-a dezbrăcat hainele de adulteră şi a încetat să păcătuiască, ci deoarece cunoaşte şi apreciază suferinţa pe care a îndurat-o Iubitul ei ca să obţină biruinţa, şi ea, ca o armată sub steaguri, a trecut prin aceeaşi suferinţă. A mers la cruce împreună cu El. Ea s-a maturizat în această luptă, iar sufletul ei doreşte să fie alături de Iubitul ei.

Ea va înţelege ce înseamnă să ai asigurarea Duhului, deoarece l-a primit pe Hristos prin credinţă, iar viaţa Lui a devenit viaţa ei. Unirea cu Mirele aduce mai mult decât iertare. Păcatul ei nu este doar îndepărtat, ci golul este umplut cu Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă iluminare divină, omenescul unit cu divinul. Acum Mireasa este pregătită pentru nunta Mielului; ea s-a pregătit, I s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, care este neprihănirea sfinţilor (Apocalips 19, 7.8).

Acest lucru înseamnă că rămăşiţa va înţelege adevărul ca Adam înainte de cădere. Ei se vor desfăta în prezenţa lui Dumnezeu. Ei vor înţelege că istoria păcatului nu este decât rezultatul urii împotriva Lui. Suferinţa universului nu este decât roada acestei vrăjmăşii. Din această cauză, lucrarea lui Hristos este de importanţă vitală pentru biserica de astăzi, dar ea va deveni relevantă doar în raport cu înţelegerea pe care o are biserica despre "păcatul" ei inconştient.

Între timp, Isus aşteaptă cu răbdare pe cei care pot vedea cum vede El şi pot birui cum a biruit El. Ascunsă în ritualurile imature ale mântuirii, pe care le practicăm noi, se află cheia care deschide interiorul sufletului nostru, reprezentat de Sfânta Sfintelor. Isus lucrează, prin Spiritul Său, profund în depravarea subconştientă a sufletului nostru. Aici trebuie să aibă tronul lui Dumnezeu poziţia finală de autoritate. Aşa trebuie înţeleasă moştenirea nepreţuită a sanctuarului pe care o posedă adventismul. Cele mai profunde încăperi ale minţii trebuiesc deschise. Aici apare conflictul crucii. Aici trebuie Mireasa să se confrunte cu mândria şi încropeala ei, hotărând dacă doreşte să vină la nuntă.

Lucrarea începută în 1844, la sfârşitul celor 2300 de ani, este unică în univers şi aduce pe Hristos într-o nouă legătură de unire cu biserica. Va fi o înţelegere reciprocă care face rămăşiţa să intre cu El în Sfânta Sfintelor.6 Acolo are loc nunta. Acolo păcatul este şters. Acolo Hristos locuieşte cu rămăşiţa, asigurâdu-i că "adevăratul cort," locul locuinţei Sale, este curăţit. Biruinţa Sa asupra eului este o garanţie că şi El a fost ispitit în toate lucrurile ca fraţii Săi, căci orice păcat se naşte din dragoste de sine. Intrând cu El în Sfânta Sfintelor, omenescul lor se uneşte prin credinţă cu divinitatea Sa, fiind astfel una cu El. Ei vor avea "credinţa lui Isus," care îi face pe muritori să nu mai păcătuiască. Atunci lucrarea de mijlocire va înceta, sanctuarul va fi curăţit şi refăcut la starea lui de la început, inima celor 144000 va fi curăţită. Păcatul nu se va mai ridica din nou. Această experienţă este la dispoziţia rămăşiţei, oricând este gata să accepte alifia cerească a Martorului Credincios. Iar când orbirea ei va fi vindecată şi va putea "vedea," atunci va putea Mireasa să stea pe tron împreună cu El, aşa cum a fost făgăduit, deoarece şi Mireasa a biruit prin sângele Mielului.

 

Legile ştiinţei demonstrează legea vieţii

Biserica rămăşiţei are în mâinile ei un potenţial imens, care aşteaptă să fie descoperit. În anul 1905, un fiu de sânge al lui Avraam, pe nume Albert Einstein, formula ecuaţia teoriei relativităţii. Patruzeci de ani mai târziu, ca rezultat direct al acestei teorii, a explodat prima bombă atomică şi a început era nucleară. În 1905 nu exista decât o teorie, doar câteva simboluri scrise pe hârtie. Dar în aceste simboluri se găsea energie care să mute munţii şi care să producă lumină egală cu a soarelui. Au trebuit patruzeci de ani ca formula lui Einstein să ajungă o realitate vie, eminentă dovadă a premizei.

Cu mai mult de un secol în urmă, în 1848, primii credincioşi adventişti au ţinut o serie de şase conferinţe, unde au fost formulate adevărurile majore ale bisericii rămăşiţei, unde "hotarele" au fost aşezate pe baza Scripturii. Patruzeci de ani mai târziu, Domnul a hotărât ca aceste adevăruri să aducă roadă, trimiţând "o foarte preţioasă solie" în 1888. Era o solie care să "aducă mai proeminent în faţa lumii pe Mântuitorul ...Ea invita poporul să primească neprihănirea lui Hristos... Toată puterea este dată în mâinile Sale ca să poată oferi daruri bogate oamenilor, oferind darul nepreţuit al neprihănirii Sale omului neajutorat. Dumnezeu a poruncit ca această solie să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată...Hristos mijloceşte pentru biserică în curţile cereşti, pentru cei pentru care a plătit o răscumpărare de sânge...Să nu uităm niciodată că este cineva care poate să îndepărteze păcatul şi să salveze pe păcătos...Dumnezeu a dat slujitorilor Săi o mărturie care prezintă adevărul aşa cum este el în Isus, care este solia îngerului al treilea în tonuri clare şi distincte."7

Dar astăzi, după mai bine de un secol, formula adevărului rămâne doar nişte simboluri pe hârtie, teribil de ignorată, cu siguranţă neverificată. Şi totuşi, inerent în adevărul dat acestui popor se află suma totală a puterii Creatorului universului. Pământul întreg va fi luminat cu o slavă nemaivăzută de ochiul muritorilor. Adevărul posedat de acest popor va umbri orice perlă de gândire produsă de toţi filozofii secolelor trecute şi va aduce la tăcere toate fanteziile teologice ale omenirii.

Pionierii acestei solii, prin rugăciune, credinţă şi studiul Cuvântului lui Dumnezeu, au ridicat un bastion al adevărului care nu poate fi combătut de Satana şi toţi îngerii lui. Pionierii aveau "adevăr prezent," şi el este încă adevăr, dar nu mai este "adevăr prezent." Adevărul ecuaţiei lui Einstein nu s-a alterat şi nu a scăzut nici cu o particulă până astăzi, dar adevărul formulei lui a fost dovedit de produsul pe care l-a creat. Aceasta îl face "adevăr prezent." Adevărul formulei din mâinile bisericii rămăşiţei se va dovedi în produsul pe care îl crează. Deşi a trecut mai mult de un secol, pământul încă aşteaptă să fie "luminat de slava Sa." Adevărul pe care îl posedăm rămâne încă o teorie, dar se va dovedi că rezultatul este sigur. Biserica rămăşiţei va deveni într-adevăr adevăratul cort. Sanctuarul va fi curăţit. Când poporul său va înţelege solia care i-a fost încredinţată şi o va pune la probă, ea se va dovedi autentică. Confruntarea dintre Dumnezeu şi adevărul Său încă ne aşteaptă. Cât vom mai zăbovi?

* * * * *

"Tabernacolul iudeu era un tip al bisericii creştine...

"Biserica de pe pământ, compusă din cei care sunt credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, este "adevăratul cort" al cărui slujitor este Răscumpărătorul. Dumnezeu, nu omul, a ridicat acest cort pe o platformă înaltă. Acest cort este trupul lui Hristos, şi de la nord, de la sud, de la est şi vest, El va aduna pe cei ce îl compun.

"Prin Hristos, adevăraţii credincioşi sunt reprezentaţi ca fiind zidiţi împreună spre a alcătui o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

"Un cort sfânt este clădit din cei care îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal.

"Hristos este slujitorul adevăratului cort, Mare Preot al tuturor celor care cred în El ca Mântuitor personal."8

 

1. Ellen White, GC 348.

2. Ellen White, DA 36.

3. Ellen White, GC 430.

4. Ellen White, EW 56.

5. Ellen White, GCBulletin 1901, p.36.

6. Ellen White, EW 55, 251, 255, 261.

7. Ellen White, TM 91-93.

8. Signes of the Times, 14 feb. 1900, p.98.