Suferinţa, chinul şi agonia pe care a produs-o această generaţie Mirelui Divin trebuie înţeleasă de Mireasă, înainte ca Peţitorul să poată fi sigur că ea doreşte sincer să se căsătorească. Ea va trebui să sesizeze că insulta adusă Iubitului Divin este păcatul suprem al tuturor timpurilor. Acest lucru o va face să vadă adevărul teribil că ultimul ei păcat este mai mare decât primul ei păcat, la cruce. Secole de-a rândul au fost zugrăvite portrete verbale cutremurătoare ale agoniei crucii. Pictorii şi-au adus aportul artistic cu imagini care să impresioneze ochiul. Dar toate acestea nu au fost decât o slabă imagine despre agonia şi moartea lui Hristos, care abia au atins conştiinţa noastră, astfel că pocăinţa nu a fost decât o umbră a ceea ce trebuia să fie. Pocăinţa veacurilor este încă în viitor, aşteptând înţelegerea şi convingerea Miresei. Această pocăinţă va face ispăşirea eficientă pentru inima omenirii afectată de plaga păcatului. Dumnezeu ne poate elibera de deformităţile morale ascunse doar în proporţie cu convingerea noastră despre ele. Nu vom scăpa de păcat decât atunci când îl vom vedea aşa cum este şi îl vom urî atât de tare, încât să încetăm a mai păcătui. Pocăinţa nu poate fi mai profundă decât convingerea care ne stăpâneşte. Păcătuim deoarece suntem ipitiţi şi atraşi de pofta noastră (Iacov 1,14). Aceste dorinţe păcătoase se deghizează tot atât de bine ca şarpele în Eden. Dorinţa interioară după plăcere şi fericire ne face să urmăm drumul distrugerii. Doar convingerea ne poate salva de minciunile subtile ale dorinţelor egoiste. Convingerea devine realitate. Aspiraţiile noastre egoiste şi dezgustătoare sunt descoperite doar în lumina crucii. În această lumină, lucrurile care apăreau odată valoroase şi pline de promisiuni, devin respingătoare şi nedorite. Profunzimea acestei convingeri este profunzimea pocăinţei noastre, iar această profunzime măsoară convertirea şi eliberarea noastră din păcat. Această convingere biruieşte ispita de a măsura mereu răul cu anumite dorinţe şi ambiţii, iar adevărul şi dragostea devin criteriu şi forţă de motivaţie. Nu este suficient să ne flagelăm cu sentimentul că păcatele noastre personale L-au răstignit pe Isus. Suferinţa emanată dintr-o astfel de emoţie este, în cel mai bun caz, doar tipică, doar o umbră. Simpatia pentru suferinţa Lui poate ascunde o bucurie subconştientă că El a suferit, iar noi am scăpat. Solia Calvarului este că moartea lui Hristos este o moarte faţă de păcat. Vom înţelege deplin cum a cauzat păcatul nostru moartea Domnului doar atunci când vom gusta şi noi aceeaşi cupă şi vom fi botezaţi cu acelaşi botez. Când vom muri de această moarte, aprecierea noastră va fi pe măsura pocăinţei şi convingerii noastre. Învierea Mântuitorului este o garanţie că bezna şi chinul care s-au lăsat peste conştiinţa omenirii nu sunt ireversibile. Cei care înţeleg făgăduinţa "atunci sanctuarul va fi curăţit," vor înţelege modul ei de aplicare şi, refuzând toate celelalte lucruri, Îl vor primi pentru totdeauna pe Mire. Disperarea situaţiei lor va procura focul care curăţă aurul şi sigilează căsătoria. Atunci vom birui aşa cum a biruit El. Lucrarea crucii va fi încheiată atunci pentru veşnicie.