Nu contează dacă sunteţi adventist de câteva luni, de câţiva ani sau de multe zeci de ani, adevărul pe care l-aţi auzit prima oară şi care a adus convingere în sufletele voastre rămâne adevăr. Dar adevărurile speciale care deosebesc această biserică de creştinătatea protestantă devin ţinta unor atacuri din ce în ce mai susţinute. Discuţiile de acum mai bine de treizeci de ani, când am încercat să potrivim credinţa adventistă cu conceptele protestante populare prin anumite nuanţe de compromis, se întorc acum şi ne ameninţă.

Oricât de multe puncte de înţelegere ar putea fi rezolvate prin dialog, există credinţe de bază care sunt dincolo de dialog. Dacă "cornul cel mic" din Daniel şi definiţia Babilonului din Apocalips sunt înţelese şi acceptate, la sfârşitul timpului nu vor exista decât două învăţături clare: una de la Dumnezeu şi alta de la Satana.

Adevărurile colective care au făcut din adventiştii de ziua a şaptea un corp colectiv, pot fi recunoscute a fi cele stabilite în conferinţele biblice din anul 1848. Credincioşii au venit la aceste conferinţe, desfăşurate de-a lungul a doi ani, cu tot felul de concepţii teologice primite în bisericile din care proveneau. Învăţăturile care au făcut din noi un popor au provenit din acest spectru de gândire, înainte de a exista vreun adventist. Biserica rezistă sau se prăbuşeşte în criza finală funcţie de aceşti "stâlpi," sau "pietre de hotar."

Cele trei adevăruri de bază, deosebite şi dincolo de orice negociere, sunt: 1) perpetuitatea legii, care include şi sabatul zilei a şaptea; 2) respingerea credinţei în nemurirea sufletului (dacă sufletul este nemuritor, Hristos nu putea muri, astfel jertfa Sa în planul de mântuire nu mai putea fi apreciată în lumina sistemului preoţesc al Vechiului Testament); 3) lucrarea Marelui Preot în curăţirea sanctuarului, care are o strânsă legătură cu poporul lui Dumnezeu de pe pământ.

Deşi unii evanghelici ar putea accepta că punctele unu şi doi sunt la graniţa cu erezia, punctul trei, învăţătura despre sanctuar şi judecata de cercetare, este socotită nimic altceva decât o mască produsă spre a ascunde eroarea mileriţilor.1 Acest al treilea punct este scopul lucrării de faţă, realizat în mare parte în 1958, dar rămas nepublicat până astăzi. Scris în special pentru adventiştii de ziua a şaptea, el nu este prezentat polemic, spre a apăra acest adevăr, ci pentru a prezenta măreaţa putere a evangheliei, curăţirea şi eradicarea păcatului, şi justificarea Creatorului în faţa universului.

Donald Karr Short

ianuarie 1990

 

1. Christian Research Journal, vara 1988, p.11.