Dacă Dumnezeu doreşte să fim prietenii Săi, de ce este prezentat de atâtea ori în Scriptură ca fiind aşa de neprietenos? Oare nu învaţă Biblia că cine doreşte să aibă prieteni trebuie ca el însuşi să fie prietenos?

Acest lucru este prezentat cu claritate în Proverbe 18:24, în special în traducerea din 1611, versiunea King James:

“Un om care are prieteni trebuie să fie el însuşi prietenos: şi este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate.”

Probabil că mulţi oameni au descoperit din proprie experienţă adevărul primei părţi a acestui proverb. Cu greu poţi spera să ai prieteni dacă tu însuţi nu eşti prietenos. Dar până în zilele noastre, traducătorii Bibliei nu au ajuns la un acord că aceasta a fost intenţia autorului evreu. Ca urmare, au apărut mai multe versiuni ale primei părţi a proverbului.

Mai apropiat decât un frate

În ce priveşte partea a doua a proverbului, traducătorii au căzut de acord: “Un prieten adevărat este mai apropiat decât un frate.” Implicaţia ce rezultă de aici pare a fi aceea că prietenii din prima parte a versetului nu sunt de încredere, multe versiuni traducând astfel:

“Sunt prieteni care pretind că sunt prieteni, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate” (RSV, 1952). 

 “Unii prieteni se joacă de-a prietenia, dar un prieten adevărat ţine la tine mai mult decât cea mai apropiată rudă” (NRSV, 1989).

 “Unele prietenii nu durează, dar unii prieteni sunt mai loiali decât fraţii” (GNB, 1976).

Oare S-a “jucat” Isus de-a prietenia atunci când a făcut o ofertă de prietenie ucenicilor Săi? Se “prefăcea” doar că este aşa de prietenos? O prietenie nu poate dura fără fidelitate şi încredere reciprocă. Este oare rezonabil să ne încredem în Fiul lui Dumnezeu ca într-un “prieten care este mai aproape decât un frate”?

Cum trebuie oare să înţelegem acele “istorisiri îngrozitoare” care păreau aşa incomode pentru groparul din Scoţia, acele “aspecte cumplite ale Scripturii” despre care evlavioasa profesoară de Biblie evita să discute cu elevii ei? Trebuiesc oare acele pasaje înţelese ca reprezentând caracterul înfricoşător al Tatălui, în contrast cu cel delicat al Fiului?

Poate fi Tatăl la fel ca Isus?

Filip a fost unul dintre ucenicii privilegiaţi care a auzit chemarea Învăţătorului la înţelegerea prieteniei. Desigur că şi el a fost nedumerit de contrastul evident dintre atitudinea prietenoasă a lui Isus şi imaginea Tatălui din Vechiul Testament, aşa cum şi-a închipuit-o el. “Isuse,” a cerut el, “arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.”¹

“De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”

“Dar întrebarea noastră nu se referă la Tine,” a insistat Filip. “Noi Te cunoaştem şi Te iubim, Doamne. Şi cu toate că ne închinăm Ţie, Fiul lui Dumnezeu, nu ne este frică să stăm aşa de aproape de Tine în camera de sus. Noi Te întrebăm despre Tatăl. Vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeul care a tunat pe Sinai, care a înecat o lume întreagă prin potop, ² care a nimicit cetăţile Sodoma şi Gomora; ³ pe Cel care i-a mistuit pe Nadab şi Abihu ⁴ şi a despicat pământul pentru a-i înghiţi pe Core, Datan şi Abiram, care se răzvrătiseră, ⁵ care a poruncit ca să fie ucişi cu pietre Acan şi familia acestuia ⁶ şi care a pogorât foc din cer pe muntele Carmel.” ⁷

“Isuse, este oare posibil ca Tatăl să fie aşa cum eşti Tu?”

Şi Domnul a răspuns: “Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine cu adevărat, L-aţi cunoaşte şi pe Tatăl. Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Dacă aveţi încredere în Mine, aveţi încredere şi în Cel ce M-a trimis.”

“Cât despre întâmplările acelea nefericite de disciplinare şi moarte,” ar fi putut continua Isus, “nu vă grăbiţi să trageţi o concluzie greşită cum că Tatăl este mai puţin prietenos şi apropiat decât sunt Eu. De fapt Eu sunt Cel care a condus pe Israel prin pustie. Porunca pentru uciderea cu pietre a lui Acan Îmi aparţine!”

Pavel a înţeles aceasta când a scris despre stâncă, simbol întâlnit deseori în Biblie: “Şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.” ⁸

O, dacă Filip ar fi continuat să pună întrebări, ucenicii ar fi auzit explicaţii nespus de preţioase spre a fi consemnate în evanghelii.

El ar fi putut întreba: “De ce, Doamne, ai poruncit ca Acan şi familia lui să fie împroşcaţi cu pietre, însă ai descurajat uciderea cu pietre a femeii prinsă în adulter? De ce ai tunat aşa de puternic pe Sinai, iar nouă ne vorbeşti aşa de blând acum?”

Din nefericire, ucenicii erau interesaţi mai mult de locurile de frunte de la masă şi de poziţiile pe care le-ar fi ocupat în împărăţia după care tânjeau. Astfel că acum este rândul nostru să punem întrebări, iar Isus ne invită ca pe nişte prieteni ai Săi să căutăm o astfel de înţelegere.

De ce a vorbit Dumnezeu atât de înspăimântător pe Sinai?

Imaginaţi-vă că aţi fi fost prezent într-o astfel de zi teribilă când Dumnezeu S-a pogorât pe Sinai pentru a vorbi copiilor lui Israel. Muntele se cutremura datorită prezenţei Domnului. Erau tunete şi fulgere, foc şi fum, şi sunetul puternic al trâmbiţei. Iar Dumnezeu i-a spus lui Moise: “Ţine poporul departe. Dacă cineva se atinge de munte, trebuie să fie omorât. Fie că este animal sau om, trebuie să fie omorât cu pietre sau străpuns cu săgeţi. Stabileşte anumite margini în jurul muntelui. Dacă cineva dă buzna ca să se uite, va pieri.” ⁹

Poporul era îngrozit. “Ei tremurau de frică şi stăteau în depărtare. Ei au zis lui Moise: ‘Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” ¹⁰

Dar Moise a asigurat poporul că nu trebuie să se teamă, căci Moise cunoştea pe Dumnezeu şi era prietenul Lui.

Deşi totdeauna se apropia de El cu adâncă reverenţă şi respect, Moise nu se temea. Iar Domnul putea să-i vorbească “faţă către faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui.” ¹¹ Să ne amintim cum a răspuns Moise, cu respect, dar fără teamă, ofertei lui Dumnezeu de a abandona pe Israel şi de a face din el un neam mare. ¹²

Pe tot drumul din Egipt până la Sinai, poporul s-a purtat foarte necuviincios, a bombănit şi s-a plâns, în ciuda eliberării miraculoase de la Marea Roşie şi a asigurării cu apă şi hrană. Cum putea Dumnezeu să atragă atenţia unui astfel de popor şi să o menţină suficient timp pentru a descoperi mai mult din adevărul despre Sine?

Trebuia oare să vorbească poporului cu o voce liniştită, cu un “susur blând şi subţire,” aşa cum a vorbit mai târziu lui Ilie la gura peşterii? ¹³ Trebuia oare să Se aşeze şi să plângă pe Israel, aşa cum a făcut secole mai târziu, când a stat pe un alt munte şi a plâns pe poporul Său din Ierusalim? ¹⁴

Numai o prezentare dramatică de măreţie şi putere ar fi putut impune respect unei astfel de mulţimi agitate, în pustie. Ce risc imens a trebuit să-Şi asume Dumnezeu, acela de a fi perceput ca un Dumnezeu de temut, cu greu putând fi iubit ca prieten!

Cu toate acestea, a trebuit să-Şi asume mai degrabă acest risc, decât să piardă legătura cu poporul Său. Fără respect pentru Dumnezeu, ei nu ar fi ascultat şi nici nu ar fi luat în serios sfaturile Sale. Tocmai de aceea un alt proverb din Vechiul Testament ne învaţă că: “Pentru a fi înţelept trebuie ca mai întâi să-L respecţi pe Dumnezeu.”¹⁵ Dumnezeu este gata să-Şi asume riscul de a fi, pentru un timp, înfricoşător, şi chiar urât, decât să piardă legătura cu copiii Săi.

Aţi fi destul de conştienţi să procedaţi la fel?

Părinţii şi profesorii ar trebui să fie capabili să înţeleagă acest risc. Imaginaţi-vă că sunteţi profesoară la o şcoală primară, recunoscută pentru demnitatea şi echilibrul dumneavoastră. În toţi anii de învăţământ nu aţi considerat niciodată necesar să ridicaţi tonul în faţa elevilor.

Dar acum directorul tocmai v-a anunţat alarmat că a izbucnit un incendiu în clădire şi trebuie să evacuaţi elevii cât mai repede posibil.

În consecinţă, mergeţi la elevi şi îi anunţaţi liniştită că şcoala este în flăcări. Dar clasa este foarte zgomotoasă datorită vacarmului ce urmează recreaţiei. Nimeni nu observă că vă aflaţi în faţa clasei.  

Din dragoste pentru clasa plină de copii, veţi fi dispusă să strigaţi? Şi, neputând să le atrageţi atenţia, veţi fi suficient de răspunzătoare încât să vă urcaţi pe catedră şi să aruncaţi în ei cu buretele? Copiii ar putea observa în cele din urmă această privelişte extraordinară, profesoara lor cea amabilă a devenit pentru prima oară mânioasă, ţipând şi gesticulând cum nu o mai văzuseră până atunci! Îngroziţi de ceea ce văd, s-ar strecura uimiţi în băncile lor.

 “Să arunc cu buretele?”

 “Copii, vă rog să nu le spuneţi părinţilor că m-am purtat aspru cu voi,” aţi putea încerca să vă justificaţi. “Eu doar am încercat să vă atrag atenţia. Înţelegeţi, clădirea este cuprinsă de flăcări, iar eu nu doresc ca vreunul dintre voi să fie rănit. Aşa că aliniaţi-vă repede şi ieşiţi pe uşa aceea!” 

Riscul disciplinei

Ce dovedeşte mai multă dragoste? Să refuzi să ridici vocea pentru a nu-i speria pe copii? Sau să-ţi asumi riscul de a fi perceput ca unul lipsit de demnitate şi chiar înfricoşător, pentru a salva copiii pe care îi ai în grijă?

Dumnezeu Şi-a asumat un asemenea risc ori de câte ori Şi-a disciplinat poporul. “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte.” ¹⁶

 “Disciplinează” este o traducere mai bună decât “pedepseşte,” aşa cum apare în King James Version, care sugerează doar acţiunea punitivă. Termenul original din greacă nu se limitează doar la aspectul acesta, ci înseamnă: “a educa,” “a antrena,” “a corecta,” “a disciplina” - uneori fiecare dintre ele putând atrage după sine pedeapsa, însă totdeauna cu scopul de a instrui.

Această expunere a disciplinării care decurge din dragostea lui Dumnezeu, se găseşte şi în alt proverb al lui Solomon:

“Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mâhni de pedepsele Lui.

Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte.” ¹⁷

Epistola către Evrei citează acest proverb şi apoi îndeamnă pe copiii lui Dumnezeu să nu treacă cu vederea semnificaţia plină de încurajare: “Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.

Şi apoi, dacă le-am dat cinstea cuvenită părinţilor noştri trupeşti care ne-au disciplinat; nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui spiritual, şi să trăim? Căci ei în adevăr ne disciplinau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne disciplinează pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice disciplinare, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.” ¹⁸

O lecţie învăţată pe marginea scării

Acum îmi dau seama în ce măsură şi-a asumat o mamă delicată riscul de a fi înţeleasă greşit de fiecare dată când constata că era nevoie de unele măsuri speciale pentru a produce o instruire de durată. Locul obişnuit pentru administrarea acestei disciplinări era în holul de la intrare al casei noastre cu două etaje din Anglia. Pe unul dintre pereţi se afla o piesă înaltă de mobilier, care avea o oglindă, un spaţiu pentru pălării şi umbrele, iar la mijloc un sertar pentru mănuşi.

În sertar se aflau două curele de piele. Nu am aflat niciodată de ce erau două, dar încă îmi mai sună în minte zgomotul produs de mânerul sertarului şi fâşâitul prevestitor de rău al curelelor, în timp ce le alegea mama.

După ce mama se aşeza, iar vinovatul îşi ocupa poziţia potrivită, era obiceiul ei să discute despre natura şi gravitatea infracţiunii comise, totul desfăşurându-se în ritmul loviturilor de curea. Cu cât era mai gravă infracţiunea, cu atât era mai lung discursul mamei! Nu-mi amintesc să fi gândit vreodată, în timp ce mă găseam în poziţia aceea dureroasă: “Ce bunătate şi dragoste îmi arată mama prin felul acesta de disciplinare! Cât de bună este ea, să-şi asume riscul de a fi greşit înţeleasă sau de a mă determina să o urăsc şi să o ascult de frică!” Din contră, am impresia că simţămintele de atunci erau cu totul diferite. Însă după ce se termina totul, trebuia să mă aşez pe marginea scării şi să meditez pentru un timp la experienţa aceea.

Şi înainte să ies afară şi să continui joaca, întotdeauna trebuia să o caut pe mama şi aveau loc îmbrăţişări, sărutări şi reasigurarea că de acum înainte va fi mai bine.  

În aşteptarea pocăinţei

Uneori pocăinţa venea mai greoi. Îmi amintesc cum mă urcam câteva trepte mai sus, aşa încât puteam privi afară, prin fereastra cu geamuri colorate, florile din jurul pajiştei. Însă era greu să stau supărat pentru mult timp sau să continui să mă simt speriat. Mama niciodată nu părea să-şi piardă răbdarea. Noi ştiam că nu exista ceva ce ea nu ar fi dorit să facă pentru copiii ei, şi nici o limită a răbdării atunci când asculta tot ceea ce aveam de spus. Se simţea aşa de mândră de realizările noastre şi aşa de înţelegătoare atunci când dădeam greş.

Am vizitat recent scara aceea. Fereastra cu geamuri colorate încă mai era acolo, dar scara părea puţin mai mică atunci când m-am aşezat din nou. Nu ştiu cum se face, dar nu-mi pot aminti durerea şi jena acelor momente. Însă, în timp ce mă gândeam la mama, care a decedat cu mulţi ani în urmă, am simţit o căldură deosebită, o senzaţie cu totul diferită de cea pe care o simţeam în timpul pendulării acelei curele!

Sper că nu voi pierde niciodată semnificaţia acelor şedinţe pe care le aveam cu mama la marginea scării. Ea ne-a ajutat să învăţăm un adevăr esenţial despre Dumnezeu. Nu l-am înţeles chiar atunci. Mama a fost capabilă să aştepte. Şi dacă noi am fi crescut nutrind frică şi ură faţă de ea pentru ocaziile acelea de disciplinare şi pedeapsă, i-am fi sfâşiat inima. Însă ea a ţinut la noi suficient de mult pentru a fi gata să-şi asume riscul.

Dumnezeu preferă mai mult glasul blând şi liniştit

Solia Sripturii este aceea că Dumnezeu ţine atât de mult la poporul Său, încât Şi-a asumat un risc asemănător. Este adevărat că în momentul în care insistăm, Dumnezeu ne va permite în cele din urmă să urmăm propria noastră cale. Totuşi, El nu renunţă la noi aşa uşor. El convinge, avertizează, disciplinează. El ar dori mai degrabă să ne vorbească liniştit, aşa cum a vorbit cu Ilie, în final. Dar dacă nu putem să auzim o voce blândă şi liniştită, El ne va vorbi prin cutremur, vânt şi foc.¹⁹ 

Uneori, în momente deosebit de grave, a fost necesar ca Dumnezeu să folosească măsuri extreme pentru a ne câştiga atenţia şi respectul. În asemenea situaţii, respectul nostru şovăielnic a fost în mare măsură motivat de frică.  Totuşi, Dumnezeu a obţinut astfel încă o ocazie de a vorbi, de a ne avertiza din nou, înainte să ajungem la capătul disperării, pentru a câştiga încrederea unora dintre noi şi pentru ca noi să constatăm, de fapt, că nu este nevoie să ne temem.

Cu adevărat, în toate situaţiile acestea Dumnezeu a demonstrat că este prietenul care “ţine mai mult la tine decât ruda cea mai apropiată.” ²⁰

Cel ce doreşte să-I fim prieteni este El Însuşi un prieten atât de bun încât este dispus să ne fie loial atunci când noi nu suntem foarte prietenoşi cu El. Dumnezeu lucrează cu atâta răbdare pentru a transforma chiar şi pe vrăjmaşii Săi în prieteni înţelegători.

Cum l-a câştigat Dumnezeu pe Saul

Dumnezeu a “stat” aproape de vrăjmaşul Său, Saul, şi l-a transformat în marele apostol al încrederii şi dragostei. Înainte ca Saul să-L întâlnească pe Isus pe drumul spre Damasc, era cu totul dedicat eradicării a ceea ce el credea că sunt învăţături false şi periculoase despre Dumnezeu. Dacă cineva ar fi îndrăznit să-i sugereze că el era, de fapt, vrăjmaşul lui Dumnezeu, Saul s-ar fi înfuriat la culme. El avea motive să se considere servitorul cel mai zelos, harnic şi apărător al adevărului despre Dumnezeu.

Dar Saul se închina unui dumnezeu neprietenos, care folosea forţa pentru a-şi atinge scopul. De aceea, în numele dumnezeului pe care îl cunoştea, Saul a încercat să-i forţeze pe primii creştini să renunţe la ereziile lor şi să se întoarcă la adevăr. Dacă refuzau, el îi aresta şi chiar îi omora, întocmai cum credea că ar fi procedat dumnezeul său.

Aşa se explică faptul că Saul a putut asista la omorârea cu pietre a unui om aşa de bun ca Ştefan. Nu s-a bucurat de execuţie, dar “s-a învoit la uciderea lui.” ²¹ El şi-a amintit ce s-a întâmplat la Sinai. Oare nu a poruncit Dumnezeul cel bun şi drept ca cel neascultător să fie omorât cu pietre sau străpuns cu săgeţi?

 “Vă rog să-l iertaţi pe Saul”

Cum poate Dumnezeu să câştige pe un bărbat ca Saul să fie prietenul Său, prietenul unui Dumnezeu prietenos?

Domnul a ales să-l înfrunte pe viitorul Său prieten pe drumul spre Damasc. Saul era tulburat de amintirile acelei execuţii. Ştefan dovedise o cunoaştere remarcabilă a Scripturii, iar conştiinţa lui Saul recunoştea încă autoritatea adevărului.

Probabil că ceea ce l-a tulburat aşa de tare a fost rugăciunea de iertare a lui Ştefan, rostită chiar înainte de a muri: “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” ²² Existau rapoarte că ereticul Isus ar fi procedat la fel pe cruce: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” ²³ Dacă aceşti doi bărbaţi ar fi fost nişte eretici ticăloşi, cum au putut ei să îndure asemenea tortură şi să manifeste o astfel de bunăvoinţă divină?

Atunci, putea Saul să raţioneze, cum se explică toate acele întâmplări însoţite de răsplata şi mânia divină, de exercitare a dreptăţii prin curmarea păcătoşilor şi a păcatului? Oare nu-l însărcinaseră mai marii bisericii şi teologii să ducă până la capăt această neplăcută, dar sfântă misiune? Aşa că Saul, continuându-şi misiunea şi îndreptându-se spre Damasc: “sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului.” ²⁴

Ar fi folosit la ceva dacă Dumnezeu l-ar fi bătut uşor pe umăr şi l-ar fi întrebat: “Putem sta de vorbă numai o clipă, Saule?” Saul n-ar fi simţit nici măcar atingerea lui Dumnezeu. Cu siguranţă, n-ar fi auzit nici vocea blândă şi liniştită a Domnului. Mai întâi trebuia să se întâmple ceva dramatic pentru a i se putea atrage atenţia. Printr-o revărsare abundentă de lumină, Dumnezeu l-a trântit la pământ, chiar acolo, pe drum. Mai mult decât atât, pentru a se asigura că toată atenţia lui era îndreptată spre ceea ce urma să-i spună, Dumnezeu i-a luat şi vederea pentru un timp.

Stând acolo, culcat la pământ şi neajutorat, Saul trebuie să fi fost şocat când a descoperit că atacatorul său nu era altul decât blândul şi umilul Eretic pe care Îl dispreţuise cândva, ca pe unul slab, care propovăduia prostii, cum ar fi să-ţi iubeşti vrăjmaşii şi chiar să te rogi pentru romani!

 “Pot să-ţi vorbesc puţin, Saule?”

“Dar El ar fi putut să mă ucidă îndată,” poate că se gândea Saul. “Eu aşa aş fi procedat, dacă aş fi fost în locul Lui. De ce nu mă ucide şi El la fel cum am procedat eu cu ucenicii Lui? În schimb, Îl aud vorbindu-mi cu blândeţe în limba mea. ²⁵ Şi vorbeşte despre conştiinţa mea!

 “Îmi pare rău, Doamne. Am greşit enorm. Acum Te rog să mă primeşti ca pe un rob şi să-mi spui ce doreşti să fac.” Câţiva ani mai târziu, în epistola sa către credincioşii din Roma, Saul, acum Pavel, era onorat să se prezinte ca fiind “un servitor, sau rob, al lui Isus Hristos.” ²⁶

Pavel, servitorul

Însă Dumnezeu a dorit de la Saul mai mult decât o servire umilă. Aşa că nu i-a dat nici o poruncă deosebită, afară de faptul că trebuia să se ridice şi să meargă la Damasc. “Şi acolo ţi se va spune ce trebuie să faci.” ²⁷

Un om numit Anania l-a întâmpinat în cetate cu salutul prietenos: “Frate Saule, capătă-ţi din nou vederea!”²⁸ Apoi Anania a început să-i descrie aşteptările măreţe ale lui Dumnezeu de la ucenicul cel nou. Saul urma să devină ajutorul lui Dumnezeu pentru prezentarea adevărului. “Dumnezeul părinţilor noştri,” a continuat Anania, “te-a ales să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Neprihănit, şi să auzi cuvinte din gura Lui, căci Îi vei fi martor, faţă de toţi oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai văzut şi auzit.” ³⁰

Pavel, prietenul care înţelege

În timp ce reflecta la iscusinţa şi maniera convingătoare a lui Dumnezeu cu care a fost tratat, ferm dar elegant, pe drumul spre Damasc, Pavel a fost schimbat mai mult decât într-un servitor credincios. El a devenit unul dintre cei mai înţelegători prieteni, al cărui scop final a fost să mărturisească adevărul despre Domnul său, purtându-se cu ceilalţi aşa cum S-a purtat Dumnezeu cu el. El a scris corintenilor: “Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos.” ³¹

Niciodată nu a mai recurs la folosirea forţei constrângătoare. Celor care nu erau de acord cu el, chiar şi în ce privesc chestiunile importante, le spunea: “Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.” ³² Iar celor care se simţeau liberi să critice şi să condamne, le punea întrebarea: “Cine eşti tu, care judeci pe altul?” ³³

Pavel le-a arătat cât de bine Îl cunoştea pe Dumnezeu şi înţelegea căile prieteniei şi încrederii, prin modul cum a tratat comportamentul grosolan şi urât al membrilor bisericii din Corint. La început a apelat la ei cu înţelegere şi dragoste. Lor le-a fost scris capitolul renumit despre dragoste, pe care noi îl cunoaştem ca fiind 1 Corinteni 13. Însă ei nu au fost impresionaţi, respingând cu dispreţ sfatul său.

Înainte de transformarea sa, Pavel ştia precis ce avea de făcut, să-i arunce în temniţă, iar pe unii dintre ei să-i ucidă cu pietre! Dar acum, cu siguranţă, despre aşa ceva nu se mai putea discuta. El a hotărât să-i viziteze personal, călătorind din Efes la Corint. Aici a fost insultat vehement ca fiind slab şi şovăielnic. Ei au dispreţuit pretenţia lui de a fi apostol şi au contestat autoritatea lui de a-i corecta.

Unii îşi băteau joc de el: “Epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar când este de faţă el însuşi, este moale, şi cuvântul lui n-are nici o greutate.” ³⁴ Este evident faptul că nu l-au luat în serios până când el nu a făcut ceva care să le câştige respectul. Pavel s-a întors în Efes pentru a hotărî ce urma să facă. Era evident că dacă ar fi continuat să le vorbească blând înrăutăţea şi mai mult situaţia. La fel ca profesoara din şcoala incendiată, trebuia oare să-şi asume riscul de a fi înţeles greşit, ridicând glasul? Acest risc i-ar fi făcut să-l acuze de ambiguita-te, că îşi contrazice propriul capitol despre dragoste.

Era hotărât să urmeze exemplul lui Hristos, dacă ar fi ştiut cum ar fi procedat Domnul în asemenea situaţie. Dar el ştia. Hristos ridicase glasul la Sinai pentru a câştiga respectul şi atenţia poporului. Şi a făcut-o din nou pe drumul spre Damasc, pentru care fostul Său vrăjmaş Îi va fi veşnic recunoscător.

S-a hotărât. A trimis o epistolă usturătoare. Era aşa de aspru încât plângea în timp ce scria. Îngrijorat că ar putea fi înţeles greşit, nu a mai aşteptat răspuns, pornind spre Corint. Începuse să regrete ceea ce scrisese, dar numai pentru un timp. Pe drum, a primit veşti că măsurile de urgenţă avuseseră succes.

Ridicarea vocii dăduse rezultate! Epistola fusese primită cu “frică şi cutremur.” Sfatul apostolului a fost primit pe deplin, cu respect. ³⁵

Poate fi de încredere Dumnezeul care l-a ucis pe Acan cu pietre?

Aşa cum Pavel plângea în timp ce scria păcătoşilor din Corint, tot aşa trebuie să fi plâns şi Dumnezeu în timp ce poruncea executarea lui Acan şi a întregii lui familii. După ce le-a cerut evreilor să-i ucidă cu pietre, le-a spus să le ardă rămăşiţele. Am putea avea vreodată încredere într-un astfel de Dumnezeu ca într-un prieten?

În timp ce traversau graniţa şi se îndreptau spre acel Canaan neprimitor, numai speranţa de supravieţuire era ceea ce îi determina să-L ia pe Dumnezeu destul de în serios pentru a-I urma sfaturile în fiecare detaliu. Exista pericolul ca rebeliunea lui Acan şi atitudinea lui lipsită de respect să se răspândească în tabără. ³⁶

Într-un timp când viaţa valora atât de puţin, poporul îi spusese deja lui Iosua că oricine nu-l asculta urma să fie omorât, era necesar ca disciplina lui Dumnezeu să fie suficient de drastică şi de dramatică pentru a face o impresie adecvată. ³⁷

Dar, în timp ce pietrele se îndreptau spre ţintă, Cel ce este mişcat şi de moartea vrăbiuţei era torturat de trecerea fiecărei secunde!

O imagine consistentă despre Dumnezeu

O sută treizeci şi cinci de călătorii prin toate cele şaizeci şi şase de cărţi, în compania a mii de oameni, au condus la convingerea mea că scrierile Bibliei descoperă o imagine consistentă a unui Dumnezeu atotputernic, dar în acelaşi timp graţios şi demn de încredere, al cărui scop fundamental pentru copiii Săi este libertatea unei prietenii conştiente.

În timp ce lucrează la acest scop, El este dispus să Se plece şi să Se întâlnească cu noi acolo unde ne aflăm, călăuzindu-ne atât de repede pe cât putem să-L urmăm, vorbindu-ne într-un limbaj pe care putem să îl înţelegem şi să îl respectăm. Pentru a menţine deschise canalele de comunicare, El a recurs deseori la măsuri care implicau riscul înţelegerii greşite.

Pentru vrăjmaşii Săi şi pentru observatorii neatenţi, acestea sunt acţiuni ale unui Dumnezeu neprietenos. Dar pentru prietenii care înţeleg, ele sunt dovezi suplimentare despre loialitatea lui Dumnezeu, care constituie baza încrederii lor. Şi fără o astfel de încredere, nu poate exista prietenie adevărată.