Capitolul 1 - Pacatul Cetatii; Gili Cârstea
„Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă... Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până în locuinţa morţilor” (Luca 10,13.15).
Ce are Isus de-a face cu cetăţile acestea? Cu ce sunt ele mai rele decât toate celelalte metropole ale lumii de atunci? Ce este Horazinul sau Betsaida, în comparaţie cu stricăciunea inimaginabilă care sufoca Alexandria sau Atena? Ce păcat formidabil comisese Capernaumul, ca să umbrească imoralitatea şi crima Romei imperiale? Aparent, niciunul. Şi totuşi, cuvintele lui Isus sunt clare şi pline de sens pentru noi, care evaluăm istoria din poziţia avantajoasă a privirii retrospective.
Capernaum, Betsaida şi Horazin erau cetăţi din Israel, unde Moise era crezut şi acceptat, unde viaţa religioasă era centrul societăţii civile. Imposibil de acceptat că situaţia locuitorilor lor ar putea fi mai rea în ziua judecăţii (vers.14) decât cea a “câinilor” de păgâni, cum îi socoteau iudeii pe ceilalţi oameni.
Din ce cauză această prorocie funestă din gura bunului şi blândului Isus? Din cauza “lucrărilor puternice care au fost făcute în voi,” dar pe care ei le-au lepădat, căci aveau pe Moise.
Mă întreb mereu dacă nu suntem blestemaţi să oscilăm mereu între doctrină şi putere, între slovă şi spirit, între tradiţie şi Cuvânt. Sunt acestea ireconciliabile? Va fi mereu forţa obiceiului mai tare decât chemarea dragostei?
Este foarte interesant că noi studiem de ani de zile istoria sacră, cu mare asiduitate, dar ne oprim la epoca apostolică. Iudeii cercetau Scripturile sabat de sabat, dar se opreau probabil pe la David. După el, istoria devine deranjantă, confuză, discutabilă şi potenţial capabilă să producă dezbinare în norod, lucru care trebuia evitat cu orice preţ, chiar recurgând la crimă. Caiafa s-a gândit că “unitatea poporului” este mai importantă decât respectarea legii.
În aceste cetăţi favorizate, Isus anunţase evenimentul senzaţional pe care naţiunea îl aştepta de milenii: Împărăţia “s-a apropiat.” Dar locuitorii acestor cetăţi căutau o împărăţie pe care o puteau vedea şi pipăi, cu aur şi privilegii materiale. Ei nu ştiau că sunt orbi şi nu acceptau să li se spună aşa ceva.
„De ce au lepădat oamenii din Horazin, Betsaida, Capernaum şi Ierusalim pe Domnul vieţii şi al slavei? De ce au dus ei o luptă permanentă împotriva Lui? Din cauză că cei care pretindeau a crede şi propovădui Cuvântul lui Dumnezeu interpretau afirmaţile lui spre a se potrivi cu ideile lor preconcepute, astfel ca afirmaţiile Scripturii să se armonizeze cu tradiţiile şi poruncile oamenilor. De asemenea, din cauză că poporul nu vedea necesitatea de a cerceta Scripturile pentru ei înşişi, comparând verset cu verset, ca să poată înţelege adevărul... Ei au aşezat pe preoţi şi cărturari în locul lui Dumnezeu, şi au lepădat adevărul lui Dumnezeu ca să-şi poată păzi tradiţiile” (EGW Whitespeed, Capernaum 96).
Avem aici două cauze clare care au dus, şi vor duce mereu, la lepădarea lui Isus. O parte a poporului lui Dumnezeu interpretează Scriptura spre a se potrivi cu ideile lor preconcepute, iar o altă categorie nu vede necesitatea de a cerceta personal Cuvântul lui Dumnezeu. Avem noi astăzi curajul să spunem că această situaţie nu ne afectează?
Am putea afirma deci că păcatul de bază al acestor cetăţi a fost acela că în prezenţa slavei lui Hristos, care descoperă profunzimea păcatului, ei au refuzat să se confrunte cu maladia care bântuie neamul omenesc: o vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ascunsă adânc în inimă. Din această cauză, nu s-au putut pocăi.
Rezultatele sunt stupefiante. Batjocorirea publică a Dumnezeului pe care Îl adorau de milenii, pe care Îl aşteptau cu nerăbdare şi care era considerat singura speranţă a naţiunii. Cu cât le demonstra că este adevăratul Mesia, cu atât creştea vrăjmăşia din inima lor împotriva Lui, până când această vrăjmăşie a ajuns la capătul ei logic, omorârea lui Dumnezeu.
Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă un astfel de subiect ar fi fost predicat în sinagogile din Ierusalim. Iată-l pe rabin într-o sâmbătă dimineţa, cu Tora într-o mână şi cu sulul cărţii lui Isaia în cealaltă, în faţa enoriaşilor doritori după adevăr: “Fraţii mei, profeţii spun că atunci când va veni Mesia, noi, poporul Său, nu Îl vom recunoaşte, ci vom pune mâna pe El şi Îl vom agăţa pe lemn. (În timp ce liniştea din sinagogă este deplină, citeşte cu emoţie capitolul 53 din Isaia, apoi continuă). Poate că Mesia nu va veni în timpul vieţii noastre, dar dacă vine? Ce vom face, Îl vom agăţa pe lemn? Profeţia spune că aşa vom face.”
După o astfel de predică, rabi ar fi fericit dacă ar mai avea timpul să se mute într-o altă localitate. Interpretarea lui “eronată” ar fi socotită ca cea mai ruşinoasă şi scandaloasă lepădare a adevărurilor care au ţinut naţiunea unită şi prosperă de-a lungul secolelor.
Scriptura vorbeşte despre poporul lui Dumnezeu ca fiind o cetate:
Ezechiel 9,4: Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo.
Ezechiel 16,2.3: Fiul omului, arată Ierusalimului urâciunile lui! Şi spune-i: “Aşa vorbeşte Domnul către cetatea Ierusalimului”...
Apocalips 21,10: ...şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul...
Evrei 12,22: Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii...
Efeseni 3,19: Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi înpreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor (vezi Apocalips 21,14), piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.
Nu trebuie să fim indiferenţi la vorbirea profetică a lui Isus. El se referea la poporul Său din toate generaţiile, când striga în chin sufletesc:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23,37.38).
Dacă în cazul cetăţilor Horazin, Betsaida şi Capernaum acuzaţia era de dispreţ faţă de adevărul adus de Mesia, aflat în Scripturi dar nedescoperit, păcatul Ierusalimului este mult mai grav: „Omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine.”
Isus se afla în această categorie, a celor trimişi la poporul lui Dumnezeu, dar primiţi cu ostilitate. Limbajul subconştient al Ierusalimului era de fapt acesta: “Dumnezeu să stea la El acasă, iar noi ne facem treaba la noi acasă.” Acelaşi limbaj foloseau şi strămoşii lor: “Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel” (Isaia 30,11).
Această dorinţă nutrită subconştient şi persistent a produs rezultatul sigur şi previzibil: “Iată că vi se lasă casa pustie.”
La începutul lucrării Sale, ca şi la sfârşitul ei, Isus a folosit un limbaj căruia, dacă i se dădea atenţia cuvenită, ar fi schimbat cursul istoriei. Când a păşit pentru prima oară în Ierusalim, în prima convorbire cu liderii şi savanţii poporului ales, Isus a declarat: “Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2,19).
La sfârşitul lucrării Sale, Isus spunea plin de amărăciune: „Iată că vi se lasă casa pustie.”
Templu. Casă. Sensuri profunde ale tainei evlaviei, neînţelese şi neapreciate. Păcatul cetăţii Ierusalim se află între aceste două cuvinte.
Păcatul cetăţii Laodicea s-ar putea afla, de asemenea, între aceste două cuvinte. Este studiul la care vă invit în capitolele următoare.