Părerea generală despre solia 1888 este limitată,  din cauze pe care le vom discuta mai târziu, la îndreptăţirea prin credinţă. Cei mai mulţi cred că la Minneapolis nu a avut loc decât o accentuare a doctrinei lui Luther despre îndreptăţirea prin credinţă. De aceea ei nu înţeleg ce rost a avut controversa aprinsă care face şi astăzi să se vorbească despre 1888. Conducătorii bisericii mărturiseau şi ei că au crezut mereu în neprihănirea prin credinţă. 

Dar atunci când începem să studiem articolele şi cărţile publicate de A.T.Jones şi E.J.Waggoner, constatăm cu surprindere că povara soliei lor era curăţirea sanctuarului. Ei vedeau pentru prima oară că scopul final al lui Dumnezeu era de a locui în inima oamenilor, iar calea pentru acestă locuire era “Domnul, neprihănirea noastră.” Ei erau convinşi că “nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele legii.” Acest lucru i-a făcut să înţeleagă că singura sursă pentru neprihănire este “Hristos în voi.” 

De asemenea, afirmaţia lui Isus “Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui,” i-au făcut să înţeleagă că acesta este scopul lui Dumnezeu şi temelia guvernării Sale.

A.T.Jones a scris despre acest subiect o serie de articole, care mai târziu au fost publicate într-o lucrare  numită The Consecrated Way to Christian Perfection (Calea consacrată către desăvârşirea creştină). Deoarece această carte este complet necunoscută, şi este posibil ca publicarea ei în limba română să întârzie, doresc să reproduc din ea câteva pasaje ample. Veţi avea astfel posibilitatea să constataţi personal că solia lor se concentra asupra curăţirii sanctuarului, şi că această curăţire trebuie făcută acolo unde este păcatul. Vom putea astfel înţelege mai bine de ce era Ellen White aşa entuziasmată de solia lor, şi de ce a început şi ea să explice, după 1888, scopul sanctuarului la fel ca ei. Ellen White descoperise în solia lor rezolvarea stării laodiceene în care se afla biserica de mulţi ani. Să lăsăm deci să vorbească pe unul dintre cei doi bărbaţi despre care Ellen White a spus că au “împuternicire divină.” Nu există alte persoane pe pământ despre care să fi spus ea aceste cuvinte vreodată.

Deci, A.T.Jones: 

 

Când Dumnezeu a dat lui Israel planul original pentru construirea sanctuarului, care trebuia să fie doar o pildă pentru acel timp, El a spus: Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor (Exodul 25,8 - în original: “ca să pot locui în mijlocul lor”). 

Scopul sanctuarului era, deci, “ca să pot locui în mijlocul lor.” El este arătat şi mai clar în următoarele versete: “Acolo mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor” (Exodul 29, 43-45).

“Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu” (Leviticul 26, 11-12).

Scopul acesta nu consta doar în aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel. Aceasta este marea greşeală pe care a făcut-o Israel în folosirea sanctuarului, piezând astfel aproape total din vedere adevăratul scop al sanctuarului. Atunci când a fost ridicat cortul în mijlocul taberei, mulţi dintre copiii lui Israel au socotit că este suficient; ei socoteau că acesta este modul în care va locui Dumnezeu în mijlocul lor. 

 

După ce face o descriere a construcţiei şi seviciilor aduse la sanctuar, A.T.Jones continuă:

 

Astfel, seviciul sanctuarului, cu jertfele şi arderile sale, cu slujirea preoţilor şi lucrarea unică a marelui preot, aveau ca scop realizarea ispăşirii, pentru iertarea şi curăţirea păcatelor poporului. Din cauza păcatului şi a vinei, din cauză că “s-a făcut ceva împotriva uneia dintre poruncile Domnului, făcând lucruri ce nu trebuiau făcute,” era nevoie să se facă ispăşire pentru a se obţine iertarea. Ispăşire înseamnă de fapt punere la un loc (în limba engleză: atonement = at-one-ment, a pune la un loc, a reuni). Păcatul şi vina îl separaseră pe om de Dumnezeu. Prin intermediul acesui serviciu, ei erau din nou uniţi cu Dumnezeu. A ierta înseamnă a da pentru (în limba engleză: forgive = give for, a da pentru). A ierta păcatul înseamnă a da pentru păcat. Iertarea păcatelor vine numai de la Dumnezeu. Ce a dat Dumnezeu ca plată pentru păcat? A dat pe Hristos, căci “Hristos S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre” (Galateni 1,4;Efeseni 2,12-16; Romani 5,8-11).

Prin urmare, când o persoană sau întreaga adunare a lui Israel păcătuia şi dorea iertarea, întregul plan al mântuirii, iertării şi ispăşirii se desfăşura sub ochii lor. Jertfa era adusă prin credinţă în sacrificiul pe care îl făcuse deja Dumnezeu dând pe Fiul Său pentru păcatele omenirii. În această credinţă, păcătoşii erau acceptaţi de Dumnezeu, iar Hristos era primit de ei ca jertfă pentru păcat. Astfel erau făcuţi una cu Dumnezeu, şi astfel Dumnezeu putea să locuiască în mijlocul lor, adică în fiecare inimă şi în fiecare viaţă, şi să facă acea inimă şi viaţă “sfântă, fără răutate, nepătată şi despărţită de păcat.” Aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel era o ilustraţie, o parabolă, o sugerare a adevărului că El va locui în mijlocul fiecărei persoane. “...şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efeseni 3,16-19).

În fiecare epocă, doar foarte puţini din popor au văzut în sanctuar acest mare adevăr salvator. Dar ca trup colectiv, Israel nu a înţeles niciodată acest adevăr; oprindu-se doar la aspectul locuirii Sale în cortul din mijlocul taberei, ei au pierdut prezenţa Sa personală locuind în inimile lor. Ca urmare, închinarea lor a devenit exterioară şi formală, în loc să fie interioară şi spirituală. Viaţa lor a rămas neschimbată şi nesfântă. Cei care au ieşit din Egipt nu au înţeles acest mare adevăr pe care îl pregătise Dumnezeu pentru ei, şi au “căzut în pustie” (Exodul 3,17-19).

Aceeaşi greşeală a fost făcută şi de cei care au intrat în Canaan. Ei şi-au pus toată încrederea în Domnul Cel care locuia în cort, şi nu au acceptat ca serviciul sanctuarului să fie mijlocul prin care El să locuiască în ei prin credinţă. În consecinţă, vieţile lor au cunoscut o creştere în nelegiuire. Dumnezeu a permis ca acest prim cort să fie distrus şi chivotul lui Dumnezeu să fie luat de către neamuri (Ieremia 7,12; 1Samuel 4,10-12), ca poporul să înveţe astfel să-L descopere pe Dumnezeu personal, şi să I se închine individual, ca El să poată locui în ei.

După o absenţă a cortului şi slujbelor lui pentru o perioadă de o sută de ani, el a fost restaurat de David, şi apoi transformat în grandiosul templu ridicat de Solomon. Dar iarăşi scopul lui real a fost treptat pierdut din vedere. Formalismul şi toată nelegiuirea legată de el au crescut din ce în ce mai mult, până când Dumnezeu a fost obligat să-i strige lui Israel: “Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de săr- bătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi, pe care îi aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (Amos 5,21-24).

Şi în Iuda El a fost nevoit să facă acelaşi apel, prin Isaia:

“Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi! Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1,10-18).

Dar ei nu au ţinut seama de apelurile Sale. Din acest motiv, Israel a fost dus în captivitate şi ţara le-a fost lăsată pustie. Aceeaşi soartă a avut-o şi Iuda. Toate acestea din aceeaşi cauză: ei nu au reuşit să înţeleagă ce doreşte Dumnezeu să îi înveţe. Ei priveau templul şi prezenţa lui Dumnezeu acolo ca fiind scopul final, în loc să privească totul doar ca mijloace către scop, ca prin căile puse la dispoziţie de templu şi slujbele lui, să obţină iertare şi ispăşire, şi astfel Cel ce locuia în templu să poată locui în ei.

Încă o dată, El a încercat să înduplece poporul prin Ieremia, pentru a fi salvaţi din greşeala lor, şi astfel să primească marele adevăr al adevăratului scop şi înţeles al templului şi seviciilor lui. El le-a spus: “Dar iată, voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic” (Ieremia 7,8-16).

Care erau acele “nădejdi înşelătoare” în care se încredea poporul? “Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “acesta este templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului!” (Ieremia 7,4). Astfel, ne putem da seama că poporul, deşi împlinea toate ritualurile închinării cerute de seviciul templului, rămânea doar cu formele, pierzând în întregime scopul templului şi serviciilor sale, care spuneau un singur lucru: că Dumnezeu doreşte o reformă prin care să poată sfinţi vieţile oamenilor, locuind în fiecare din ei. Pierzând acest adevăr, stricăciunea inimilor lor devenea din ce în ce tot mai evidentă. De aceea, toată închinarea, jerfele şi rugăciunile lor nu erau decât batjocură şi spectacol, atâta vreme cât vieţile lor rămâneau neschimbate (Citează Ieremia 7,1-7). 

În loc de a permite ca marele scop al templului să fie împlinit în ei, poporul l-a pervertit în întregime. În loc să permită templului şi sevicilor lui, aşezat în mijlocul lor de Dumnezeu spre a-i învăţa că El doreşte cu adevărat să locuiască în mijlocul lor locuind în inimile lor şi sfinţind vieţile lor, ei au exclus scopul adevărat al templului şi l-au pervertit până acolo încât să-l facă să acopere nelegiuirea cea mai grosolană şi păcătoşenia cea mai întunecată.

Pentru un astfel de sistem nu mai exista alt remediu decât distrugerea. În consecinţă, oraşul a fost încercuit şi capturat de către neamuri. Templul, “casa lor cea sfântă şi slăvită,” a fost distrus. Şi, cu cetatea şi templul ajunse un morman de ruine fumegânde, poporul a fost dus captiv în Babilon unde, doborâţi de amărăciune şi înţelegând marea lor pierdere, L-au căutat pe Dumnezeu şi L-au găsit şi I s-au închinat într-un mod ce a produs o astfel de reformă în viaţa lor, încât dacă ar fi făcut aşa când templul se afla în picioare, ar fi rămas în picioare pentru totdeauna. Psalmi 137,1-6.

Dumnezeu a adus din Babilon un popor umil şi reformat. Templul Său sfânt a fost reclădit şi serviciile lui restaurate. Poporul locuia din nou în ţara şi cetatea lui. Dar apostazia s-a infiltrat din nou. Lucrurile au mers la fel, încât atunci când a venit Isus, centrul şi inima sanctuarului şi servi- ciilor lui, aceeaşi stare predomina în Israel. În inimile lor Îl persecutau şi urmăreau să-L omoare, iar pe dinafară erau aşa de sfinţi încât nu puteau intra în sala de judecată a lui Pilat ca să nu se spurce!

Apelul Domnului către popor era acelaşi ca în vechime - să găsească în viaţa lor personală scopul templului, ca să poată fi salvaţi de blestemul care căzuse peste naţiunea lor de-a lungul întregii istorii, din pricina aceleiaşi mari greşeli. Într-o zi, pe când se afla în templu, Isus a spus mulţimii adunate acolo: “Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Iudeii au zis: “Au trebuit 46 de ani ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2,19-21).

Când Isus, aflat în templu, a vorbit astfel poporului, referindu-se la templul trupului Său, El insista de fapt, aşa cum făcuse de-a lungul istoriei lor, să-i facă să înţeleagă că scopul final al templului şi slujbelor de acolo a fost mereu ca prin slujirea ce avea loc acolo, Dumnezeu să locuiască şi să umble în ei, precum locuia în templu, sfinţind locuinţa Lui din ei tot aşa cum spaţiul templului era sfânt din cauza prezenţei Sale. Trupurile lor trebuiau să devină adevăratele temple ale Dumnezeului cel viu, din cauza acestei prezenţe a lui Dumnezeu în ei.

Dar nici de data aceasta ei nu au fost în stare să vadă acest adevăr. N-au acceptat această reformă. Nu au împlinit scopul sanctuarului în ei, astfel ca Dumnezeu să poată locui în ei. L-au respins pe Cel care venise personal să le arate adevăratul scop şi adevărata cale. De aceea, din nou, singurul reme- diu a fost distrugerea. Şi din nou, templul, casa lor “cea sfântă şi slăvită,” a fost dată pradă flăcărilor. Oraşul a căzut în mâna neamurilor. Din nou au fost duşi în robie şi împrăştiaţi să fie “rătăcitori printre neamuri” [Osea 9,17] (The Consecrated Way to Christian Perfection, 62-75).

 

Vă rog să comparaţi cele de mai sus cu explicaţia pe care o dă Ellen White în Hristos, Lumina Lumii, în capitolul În templul Său:

 

“Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură intuitivă (object lesson=pildă) pentru Israel şi pentru lumea întreagă. Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului nu a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhul Sfânt. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor profane. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul” (HLL 132, ediţia 1990. În original, 161).

 

Se poate observa că termenii sunt aproape identici. Îi înţelegem deci pe fraţii noştri din 1888, care o acuzau pe Ellen White că “s-a schimbat.” Până acum crezuseră cu toţi că templul lui Moise era o umbră a celui din ceruri, ca acum sora White să spună că templul pământesc nu era decât “o pildă” (object lesson - în original), despre scopul lui Dumnezeu de a locui în oameni.

Dar să-l lăsăm pe A.T.Jones să continue:

 

Marele ideal şi scop al adevăratului sanctuar, al preoţiei şi slujbelor lui, este ca Dumnezeu să locuiască în inimile poporului. Dar care este marele ideal şi scop al locuirii Lui în inimile poporului? Răspunsul este: Desăvârşirea. Desăvârşirea morală şi spirituală a închinătorului (Idem, 76)

Sfârşitul tainei lui Dumnezeu este încheierea lucrării evangheliei. Iar sfârşitul lucrării evangheliei este, în primul rând, îndepărtarea oricărui vestigiu al păcatului şi aducerea neprihănirii veşnice - plinătatea lui Hristos - în fiecare credincios; şi, în al doilea rând, lucrarea evangheliei fiind încheiată, urmează distrugerea tuturor celor care nu au vrut să primească evanghelia; căci nu este calea Domnului să păstreze în viaţă pe oamenii care tot ce mai pot face cu viaţa lor este stricăciune şi mizerie.

În serviciul sanctuarului pământesc, am văzut că atunci când se încheia lucrarea anuală în favoarea celor care luaseră parte la ea, toţi ceilalţi care nu luaseră parte erau îndepărtaţi. Lucrul acesta este o ilustraţie pentru timpul prezent, care ne arată că în serviciul adevăratului sanctuar, atunci când lucrarea evangheliei va fi încheiată pentru toţi cei care au avut o parte în ea, toţi cei care nu au luat parte la ea vor fi distruşi. Deci încheierea tainei lui Dumnezeu înseamnă îndepărtarea finală a păcatului, în ambele ei aspecte (Idem 117).

Curăţirea sanctuarului însemna îndepărtarea de deasupra lui a tuturor nelegiuirilor poporului, care, prin serviciul preoţilor, luaseră parte la slujbele lui în cursul anului. Iar acest şuvoi trebuie stopat la izvorul lui, în inimile şi vieţile închinătorilor (Idem 118).

Timpul venirii Domnului şi al aşezării din nou a tuturor lucrurilor, este chiar la uşă. Isus vine ca să-Şi ia poporul la Sine. El trebuie să prezinte această biserică “slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau ceva de felul acesta,” ci sfântă şi fără pată. El trebuie să se reflecte deplin în sfinţii săi.

Dar înainte ca El să vină, poporul Său trebuie să fie în această stare... Iar această stare de desăvârşire, această dezvoltare a imaginii complete a lui Isus în fiecare credincios, este cu adevărat sfârşitul tainei lui Dumnezeu, care este “Hristos în voi, nădejdea slavei.” Această împlinire este realizată în curăţirea sanctuarului, care este încheierea tainei lui Dumnezeu...

Timpul de faţă este timpul revenirii lui Isus şi al aşezării din nou a tuturor lucrurilor. Desăvârşirea finală a sfinţilor trebuie să preceadă revenirea lui Isus; şi ştim bine că ne aflăm în timpul reînviorării, timpul ploii târzii (Face aluzie la afirmaţia sorei White care a spus că marea strigare a şi început în 1888). Şi dacă acest lucru este adevărat, atunci ne aflăm în timpul ştergerii păcatelor, care ne-au stat împotrivă mereu. Iar ştergerea păcatelor este exact acest lucru al curăţirii sanctuarului; este sfârşitul oricărei fărădelegi în vieţile noastre; este sfârşitul păcatului în caracterul nostru; este aducerea neprihănirii lui Dumnezeu, care este prin credinţă în Isus Hristos, spre a rămâne veşnic în noi...

Şi toate acestea trebuiesc făcute pentru ca solia evangheliei împărăţiei să fie dusă în toată lumea cu putere de sus, prin care pământul va fi luminat de slavă (Idem 124.125).

La aşa ceva nu se mai poate adăuga decât: Amin.