“În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne. Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc şi o voi curăţi cum se curăţeşte argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta. Eu voi zice “Acesta este poporul Meu!” Şi ei vor zice: “Domnul este Dumnezeul meu!” (Zaharia 13,8.9).

Capitolul 13 din Zaharia vorbeşte insistent despre o vreme viitoare, în care poporul lui Dumnezeu va trece printr-o experienţă deosebită, fără egal în istoria sacră. Se va deschide pentru ei “un izvor” care să spele păcatul şi necurăţia; aceasta este încă o profeţie neîmplinită. Se anunţă că “numele idolilor” va fi stârpit din ţară: aceasta este încă o profeţie neâmplinită. Tot aşa, se făgăduieşte că vor fi scoşi din ţară “prorocii mincinoşi” şi “duhul necurat”: şi aceasta este încă o profeţie neâmplinită.

Ele rămân încă în viitor, deoarece sunt condiţionate de o atitudine a poporului descrisă puţin mai sus, în capitolul 12,10: “Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, Pe care L-au străpuns.” Acest mult aşteptat “îşi vor întoarce privirile” încă nu a avut loc. Poporul lui Dumnezeu de până acum a privit “ţintă” la idolii din inima lui, care l-au făcut să cadă în nelegiuire (Ezechiel 14, 3.4).

Speranţa noastră cea mai scumpă este că o generaţie de oameni din poporul lui Dumnezeu se va hotărî odată să-şi “întoarcă” privirile spre Cel pe care L-au străpuns. Făgăduinţele unui astfel de eveniment sunt prea categorice ca să ne îndoim de împlinirea lor. Toţi profeţii Vechiului Testament vorbesc cu emoţie şi speranţă despre acest moment unic, când Mireasa va fi gata de nuntă:

Isaia: Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi “sfânt,” oricine va fi scris printre cei vii la Ierusalim. După ce va spăla Domnul murdăriile ficelor Sionului, şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii, Domnul va aşeza peste toată întinderea muntelui Sionului, şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, un umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii (4,3-5).

Ieremia:    În zilele acelea, în vremile acelea, zice Domnul, copiii lui Israel şi copiii lui Iuda se vor întoarce împreună; vor merge plângând şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor. Vor întreba de drumul Sionului, îşi vor întoarce privirile spre el şi vor zice: “Veniţi să ne alipim de Domnul printr-un legământ veşnic, care să nu fie uitat niciodată!” În zilele acelea, în vremea aceea, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel şi nu va mai fi; şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa pe care o voi lăsa (50,4.5.20).

Ezechiel:    În ziua când vă voi curăţi de toate neleguirile voastre, voi face ca cetăţile voastre să fie locuite, şi dărâmăturile vor fi zidite din nou; ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor (36,33.34).

Daniel:    În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceea. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte (12,1).

Osea:   După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă (3,5).

Ioel:     Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci EL vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară (2,23.27).

Amos:  În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile, şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară (9,11).

Obadia:     Dar mântuirea va fi pe muntele Sionului, el va fi sfânt, şi casa lui Iacov îşi va lua înapoi moşiile (1,17).

Mica:   În ziua aceea îţi voi nimici cu desăvârşire caii din mijlocul tău, şi-ţi voi sfărâma carele; voi nimici cu desăvârşire cetăţile din ţara ta, şi-ţi voi surpa toate cetăţuile. Voi nimici cu desăvârşire descântecele din mijlocul tău, şi nu vei mai avea vrăjitori; voi nimici cu desăvârşire idolii tăi şi stâlpii tăi idoleşti din mijlocul tău, şi nu te vei mai închina la lucrarea mâinilor tale; voi nimici cu desăvârşire din mijlocul tău Astarteele tale, şi-ţi voi dărâma idolii (5,10-14).

Naum:    Iată pe munţi picioarele solului care vesteşte pacea! Prăznuieşte-ţi sărbătorile, Iudo, împlineşte-ţi juruinţele! Căci cel rău nu va mai trece prin mijlocul tău, este nimicit cu desăvârşire (1.15).

Habacuc:    Tu cutereieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în urgia Ta. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf (3,12.13).

Ţefania:    În ziua aceea nu vei mai avea nevoie să roşeşti de toate faptele tale prin care ai păcătuit împotriva Mea; căci atunci voi scoate din mijlocul tău pe cei trufaşi, şi nu te vei mai îngâmfa pe muntele Meu cel sfânt! (3,11).

Hagai: Slava acestei case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor; şi în locul acesta voi da pacea, zice Domnul oştirilor (2,9).

Zaharia:    Strigă de veselie şi bucură-te, fica Sionului! Căci, iată, Eu vin şi voi locui în mijlocul tău, zice Domnul. Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am pus-o înaintea lui Iosua sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor; şi într-o singură zi voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia (2,10; 3,9).

Maleahi:    Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor... El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite (3,1.3).

Sub călăuzirea aceluiaşi Spirit, autorii Noului Testament vorbesc şi ei despre o vreme când poporul lui Dumnezeu va beneficia de mult aşteptata ştergere a păcatelor (Fapte 3,19) în vremurile de înviorare, când Hristos va trebui să prezinte biserica Sa “slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta” (Efeseni 5,27). El va trebui să aibă un popor al cărui cuget a fost “curăţit de faptele moarte” (Evrei 9,14).

Imaginea cea mai impresionantă despre starea finală (“în vremea aceea”) a poporului lui Dumnezeu i-a fost prezentată lui Ioan pe Patmos. În capitolul 18 din Apocalips se face o descriere amănunţită a prăbuşirii Babilonului spiritual. Despre acelaşi lucru vorbeşte şi Ezechiel în capitolul 27, în cuvinte aproape identice. Prăbuşirea este anunţată de acel înger puternic, a cărui slavă va umple tot pământul, care reprezintă efectul ploii târzii şi ştergerii păcatelor asupra caracterului copiilor lui Dumnezeu. Ştergerea păcatelor rămăşiţei, unirea perfectă dintre divin şi uman, “nunta,” “vântul de la răsărit,” toate acestea sunt expresii care oglindesc acelaşi moment măreţ pe care noi l-am numit (şi l-am aşteptat) atâţia ani: “judecata celor vii.” Este curăţirea finală a copiilor lui Dumnezeu prorocită peste tot în Vechiul Testament. Această curăţire face să cadă Babilonul. 

Imediat după descrierea din capitolul 18, lui Ioan i se prezintă bucuria imensă produsă în familia lui Dumnezeu de acest eveniment excepţional. În sfârşit, o generaţie de oameni de pe pământ s-a hotărât să-şi ia crucea, să privească în faţă păcatul veacurilor - dorinţa de a-L ucide pe Dumnezeu - să-şi recunoască nenorocirea şi să vină la nuntă, acceptând invitaţia de veacuri pe care i-o face Mirele ceresc.

Apocalips 19,6-8: Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: “Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor).

Cum au ajuns oare “faptele sfinţilor” neprihănite, deşi înainte erau ca o “haină mânjită”? Datorită faptului că a venit “nunta,” iar pregătirea miresei înseamnă ştergerea păcatelor, care produce unirea definitivă dintre divin şi uman, sigilarea legământului căsătoriei dintre Hristos şi biserică.

Conceptele acestea despre Mire, mireasă, nuntă, logodnă, cunoaştere şi unire, nu sunt apariţii singulare şi izolate în Scriptură. Ellen White ne dă două elemente de bază, pe care nu mai îndrăznim astăzi să le ignorăm. Primul, că scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice” a fost să locuiască în fiecare fiinţă creată, “de la serafimul luminos şi sfânt, până la om” (DA 161). Al doilea, că “subiectul principal al Bibliei,” în jurul căruia gravitează toate celelalte, este “refacerea caracterului lui Dumnezeu în sufletul omului” (Ed 125). Înţelegând aceste două elemente principale, adevărul Bibliei se deschide minunat, oferind cercetătorului atent perle preţioase, care ne vor face să “vindem” tot ce avem sau socotim acum de preţ. Vom vedea că de la început şi până la sfârşit, Biblia nu vorbeşte decât despre acest subiect central, unirea dintre divin şi uman, care culminează cu faza finală, în care “mireasa s-a pregătit,” s-a maturizat până la “statura plinătăţii” Logodnicului Divin.

Pavel ne avertizează că legătura dintre soţ şi soţie, adică Hristos şi biserică, este o mare taină, adică un adevăr neânţeles de mii de ani. Dar, după 1844, acest adevăr nu mai trebuia să rămână “taină,” căci sosise “ceasul judecăţii,” ştergerea păcatelor, venise timpul “nunţii,” când misterele se luminează, atingând împlinirea.

Din păcate, la o sută cincizeci de ani de atunci, mireasa nu s-a maturizat, încă nu este gata de nuntă, încă nu s-a pregătit. Hainele albe de “in subţire” stau încă în dulap, iar mireasa se joacă cu prietenele ei de-a religia, gândindu-se cu plăcere la prăjiturile de la nuntă. Solomon a surprins această situaţie în Cântarea Cântărilor, o carte în întregime dedicată legăturii dintre Hristos şi biserică. Nu vi se pare semnificativ ca după o strălucită şi matură apreciere şi curtenie dintre cei doi, cartea să se încheie cu o situaţie aproape jenantă?

Avem o soră micuţă, care n-are încă sâni. Ce vom face cu sora noastră în ziua când îi vor veni peţitorii?  Dacă este zid, vom zidi nişte zimţi de argint pe ea; dacă este uşă, o vom închide cu o scândură de cedru (8,8.9).

Mireasa este şi astăzi, după aproape şase mii de ani, o “soră micuţă.” Peţitorii divini au venit în fiecare generaţie să-i ceară mâna, dar ea rămânea mereu “o soră micuţă.” La Sinai, datorită acestei imaturităţi, au trebuit zidiţi nişte “zimţi de argint” ca micuţa să fie protejată (Galateni 3,19-26). De atunci, propunerea de logodnă s-a reânnoit în fiecare generaţie, dar rezultatele au fost aceleaşi. 

Când a venit “împlinirea vremii,” timpul pentru “încetarea fărădelegii, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii şi aducerea neprihănirii veşnice (Daniel 9,24), Mirele nu a mai trimis peţitori, ci a venit personal. Dar mireasa era tot o “soră micuţă,” o uşă care a trebuit închisă cu o scândură de “cedru.” Nunta nu a putut avea loc. Şi omenirea a plonjat într-o lungă noapte de ignoranţă, violenţă şi moarte.

În 1888, Mirele a trimis din nou doi peţitori, amândoi cu “acreditare divină,” cu o “foarte preţioasă” solie către mireasă. Această solie oferea cheia maturizării, pregătirea finală pentru nuntă. În ea se afla o imagine “mai proeminentă” a Mirelui, care ar fi făcut-o pe mireasă să renunţe la toate fanteziile copilăriei. Dar “sora” cea micuţă era prea prinsă în jocul de-a sanctuarul, ca să asculte invitaţia de “har abundent” a Mirelui. Şi din nou s-au aşezat “zimţi de argint,” care rănesc teribil pe Mire. Din nou s-a închis uşa (prin interior) cu o “scândură de cedru,” ca Mirele să nu poată intra. Răbdarea Lui este greu încercată, atât de greu încât aproape a băgat mâna prin uşă să deschidă zăvorul (Cântarea Cântărilor 5,2-7).

În capitolul 21, Ioan vorbeşte din nou despre mireasă:

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.

Aici asocierea dintre mireasă şi Noul Ierusalim este atât de clară, încât nu mai putem pierde sensul real al termenului “cetate.” Este vorba de trupul lui Hristos ajuns la maturitate, în urma unirii dintre uman şi divin. Datorită consumării nunţii, scopul lui Dumnezeu “din veacuri veşnice” a fost realizat. Dumnezeu locuieşte “în mijlocul lor,” iar ei locuiesc “în Hristos.” 

Sionul, Noul Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, pustiită de vrăjmaşi, a fost refăcută. Expresia din versetul trei este plină de semnificaţii: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii.” Imediat gândul pleacă la cortul “întâlnirii,” locul unde umanul şi divinul se întâlnesc, unde are loc nunta.

Ani de zile ne-am desfătat (ca o soră micuţă) de splendorile Noului Ierusalim, calculând mărimea zidurilor, uimindu-ne de pietrele preţioase de la temelii, copleşiţi de înălţimea ameţitoare a zgârie-norilor, şi de milioanele care pot încăpea în această metropolă a noului pământ. Mult prea rar ne-am gândit că aici avem o descriere a trupului lui Hristos după ştergerea păcatelor şi aducerea “neprihănirii veşnice.” Nu ne-a atras atenţia că aici este o cetate ale cărei temelii sunt cei 12 apostoli, porţile sunt cele 12 seminţii ale lui Israel, adică cei 144 000 sigilaţi, că aurul este de cea mai bună calitate (din Ofir - Isaia 13,12), că pietrele preţioase care împodobesc cetatea sunt “pietre vii” (Zaharia 9,16), deşi Pavel ne spune în Efeseni că noi nu mai suntem nici străini, nici oaspeţi ai acestei case, ci “împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”

Am privit mult timp frumuseţile Noului Ierusalim cu ochii copilăriei. Este timpul să ne maturizăm, având o nouă apreciere a Izbăvitorului nostru, care aşteaptă cu nerăbdare să intre în templul Său şi să înfrunte “într-o clipă” pe vrăjmaşii noştri.

Simbolismul puternic din Apocalips este cu totul potrivit pentru scopul pe care îl urmăreşte Biblia, şi anume refacerea caracterului lui Dumnezeu în om. În Geneza ni se arată cum s-a despărţit omul de Dumnezeu, cum s-a stricat templul Domnului. În cărţile următoare se arată rezultatele acestei stricăciuni şi calea pe care Dumnezeu o poate repara, iar în ultima carte, Apocalips, ni se prezintă sfârşitul acestei lucrări. Cetatea lui Dumnezeu este deci trupul colectiv al lui Hristos, curăţit “prin foc,” cum ziceau profeţii.

Dumnezeu nu Şi-a propus niciodată să vorbească oamenilor despre aspectul material al lumii viitoare, căci ar fi fost zadarnic. Ar trebui să ne fie suficientă explicaţia lui Pavel că nu se poate face o descriere a lumilor cereşti din cauză că nu există cuvinte. Ar fi ca şi cum am încerca să vorbim unor furnici, de altfel harnice şi inteligente, despre calculatoare şi comunicaţii prin satelit.

A sosit timpul să ne întoarcem privirile la “casa noastră cea sfântă şi slăvită, în care părinţii noştri cântau laudele Tale” (Isaia 64,11), dar care stă încă pustiită, întinată şi arsă. Acesta este şi apelul lui Pavel din Evrei 5, 12-14, unde spune iudeilor că sunt copii şi nu înţeleg “cuvântul despre neprihănire,” şi că judecata lor nu s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele de rău. Există astăzi vreo dovadă că mireasa ştie mai multe decât evreii despre neprihănire şi “haine albe” de “in subţire?”

Păcatul cetăţii rămâne încă neînţeles. De aceea, Noul Ierusalim rămâne încă pustiu. Va veni oare o maturizare spontană, aşa cum speră poporul nostru privind cu speranţă la ploaia târzie? Va fi ştergerea păcatelor un act arbitrar al lui Dumnezeu, în care tot ce se cere este ca numele să fie în registrul comunităţii? Este ziua Domnului, evenimentul spre care privim cu speranţă, lumină şi liberare din această lume? Dacă putem avea încredere în Amos, situaţia în care ne aflăm este mai mult decât disperată: “Vai de cei ce doresc “ziua Domnului”! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină” (Amos 5,18).

Generaţia aceasta trebuie să se decidă dacă este gata să asculte chemarea la nuntă, sau dacă plecăm într-o călătorie de încă o sută de ani. Mirele este gata de mult. Apelul Său: “Totul este gata, poftiţi la nuntă,” este mai urgent ca niciodată. Va ieşi mireasa din “odaia” ei? (Ioel 2,16).