Omul a avut o obsesie cu templul de când se ştie. Şi nu întâmplător. Realitatea acestei idei a fost o întocmire a creaţiunii. Dumnezeu şi omul erau una. Această unitate s-a rupt odată cu apariţia păcatului. De atunci, eforturile umane au ţintit mereu către această unire primordială cu Dumnezeu.

Templele nu sunt o invenţie recentă a omului modern. Urmaşii necredincioşi ai lui Adam au căutat mereu să aducă zeii pe pământ, construindu-le case în care să locuiască. Ideea era că zeii sunt superiori şi periculoşi. Ei nu pot locui normal, printre oameni. Ei locuiesc în întuneric, în mister, ascunşi de ochii muritorilor. Ei trebuie să aibă un loc aparte, izolaţi. Aşa a început istoria tristă a templelor. Fiecare cultură şi civilizaţie a avut templele şi zeii ei. Şi totdeauna oamenii au crezut că zeilor le trebuiesc case speciale, unde să fie despărţiţi de muritori.

În Babilonul antic, clădirile cele mai valoroase, apreciate şi vizitate, erau templele zeilor. Templul lui Bel, templul zeiţei Iştar, erau construcţii în care nu se făcuse economie nici de aur, nici de înţelepciune. Motivul era că zeii trebuiesc acceptaţi şi veneraţi de naţiune, altfel imperiul se prăbuşeşte. Prosperitatea şi fericirea naţională, familiară şi personală, erau dependente de capriciile zeilor. Dacă zeii nu erau satisfăcuţi de confortul templului ridicat ca loc al locuinţei lor, sau nu erau mulţumiţi de evlavia muritorilor, lucrurile se puteau schimba dramatic în rău. În esenţă, toată viaţa socială şi religioasă a poporului era o permanentă grijă de a nu supăra zeii, care puteau reacţiona imprevizibil. 

Istoria universală raportează o permanentă agitaţie în jurul templelor şi credinţelor. Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Roma, toate aceste imperii mondiale au fost marcate vital de templele somptuase şi misterele din jurul lor. Conducătorii acestor imperii aveau o grijă specială să menţină pe supuşii lor în graţia zeilor. Fiecare dorea să fie în relaţii bune cu zeii. De aceea nu se accepta nici o abatere de la codurile stabilite de preoţi. Omenirea nu a cunoscut cruzime şi vărsare de sânge mai mare decât cea produsă de bigotismul religios. Cei ce deranjau zeii trebuiau distruşi cu orice preţ, pentru binele naţiunii. Iar naţiunile care deranjau zeii trebuiau distruse cu orice preţ, pentru binele mondial.

Istoria biblică raportează, de asemenea, o permanentă agitaţie în jurul templelor. Tinerele popoare din Mesopotamia, abia înflorite în urma potopului, au dezvoltat imediat o credinţă în zeii care locuiesc printre oameni în temple, şi acest lucru înainte de a exista vreun evreu.

Popoarele Canaanului aveau templele şi zeii lor. Un exemplu semnificativ este episodul răpirii chivotului de către filisteni (1 Samuel 4). Pe vremea lui Eli şi a celor doi fii ai lui de tristă amintire, filistenii au venit împotriva poporului lui Dumnezeu şi l-au biruit. După ce au pus mâna pe chivotul lui Dumnezeu, filistenii l-au dus în casa lui Dagon (Zeul peşte) şi l-au aşezat lângă Dagon (1 Samuel 5:2). Episodul este descris cu lux de amănunte pe parcursul a câteva capitole. Unde credeau filistenii că se află tăria lor? În Dagon, zeul peşte, căruia îi ridicaseră o casă, un templu, unde veneau şi se închinau oridecâte ori erau în primejdie. Deci la venirea lui Israel în Canaan, popoarele locale aveau temple şi zei, ca şi egiptenii din mijlocul cărora tocmai ieşiseră.

În capitolul 37 din Isaia se prezintă finalul luptei dintre oştile lui Sanherib, împăratul Asiriei, şi Ezechia, împăratul lui Israel: “Atunci Sanherib, împăratul Asiriei, şi-a ridicat tabăra şi a plecat; a rămas la Ninive. Şi pe când stătea cu faţa la pământ şi se ruga în casa lui Nisroc, dumnezeul său, fii lui, Adramalec şi Şareţer, l-au lovit cu sabia şi au fugit în ţara Ararat. Şi în locul lui a domnit fiul său Esar Hadon” (versetele 37,38).

Sanherib întreba probabil pe Nisroc cu ce a greşit de a suferit o asemenea înfrîngere. Dar Nisroc a răspuns şi el tot cu sabia.

Despre templele Babilonului se vorbeşte probabil cel mai mult, mai ales că Babilonul antic a fost înlocuit de cel spiritual, care a păstrat neschimbat cultul templelor şi zeilor care locuiesc în taină în ele. Daniel spune: “Dumnezeu a dat în mâinile lui (Nebucadneţar) pe împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa visteriei dumnezeului său” (Daniel 1:2).

Nu este nici întâmplător şi nici ciudat că Biblia vorbeşte despre templul zeilor ca fiind o “casă.” Acolo “locuia” zeul. Era deci “casa” lui printre muritori. Sigur, zeii se aflau în “cer” (Daniel 2:11) deci undeva despre care nu ştim nimic, dar pe pământ ei locuiesc în temple, casa lor specială, consacrată doar acestui scop. Acelaşi cuvânt este folosit şi de Isus când se adresa indirect preoţilor şi conducătorilor poporului ales: “Iată că vi se lasă casa pustie.”

În Roma imperială, fiecare zeu avea propria casă, căci odată cu prosperitatea imperiului, gradul de confort al zeilor trebuia să sporească. Prosperitatea venea din mila zeilor. În Babilonul spiritual din zilele noastre, somptuasele case ale zeilor, indiferent dacă sunt păgâni sau creştini, împânzesc pământul. Iar credinţa că prosperitatea vine din mila zeilor, este astăzi mai puternică ca oricând. Deşi, ca întotdeauna, frica de zei nu produce un comporament corect. Este un şir nesfârşit de spovedire şi iertare, zi de zi, zi de zi. În acest sistem de credinţă nu există îndreptare, ci numai iertare obţinută prin sacrificii.

Deci scopul construirii templelor era în mod clar un loc de locuit pentru zei, o locuinţă a celor nemuritori printre muritori.

S-ar putea să ne întrebăm plini de uimire de ce a făcut Dumnezeul adevărat greşeala să ceară lui Israel un lucru asemănător, atunci când a dat instrucţiuni lui Moise pentru construirea cortului întâlnirii. A copiat Dumnezeu credinţele popoarelor păgâne? Sau popoarele păgâne au copiat cu anticipaţie planurile originare ale lui Dumnezeu?