„Ci iată legământul pe care Îl voi face cu casa lui Israel după zilele acelea,” zice Domnul: “Voi pune legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31,33).

 

Oamenii au croit multe căi pentru împăcare cu Dumnezeu. Unele sunt atrăgătoare şi pline de bun simţ, iar altele de-a dreptul sălbatice, în funcţie de concepţia oamenilor despre caracterul lui Dumnezeu. Dar toate aceste căi sunt numite de Domnul “căile voastre.” Aceste “căi” sunt în contrast deschis şi iremediabil cu calea lui Dumnezeu. “Cât de sus sunt cerurile faţă de pământ, atât de sus sunt căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55,9). Stricăciunea produsă prin despărţirea de Dumnezeu este atât de profundă şi vastă, încât scapă nu numai posibilităţii de intervenţie a omului, ci chiar posibilităţii lui de înţelegere. Într-un limbaj pe cât de simplu, pe atât de puternic, Domnul face clar acest lucru: “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13,23). 

În această privinţă noi, oamenii, am fost mereu prea greoi în înţelegere. Domnul Isus Hristos, vorbind despre venirea Duhul Sfânt şi lucrarea Lui, spunea ucenicilor cu durere: “Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16,12). Trecerea secolelor şi întârzierea revenirii demonstrează că aceste “multe lucruri” pe care trebuiau ucenicii să le ştie, sunt lucruri vitale pentru încheierea marii controverse dintre Hristos şi Satana.

Rămăşiţa are nevoie să ştie aceste “multe lucruri” şi este vremea, în sfârşit, să le “putem purta.” Noi, ca şi ucenicii, nu ne înţelegem situaţia, perpetuând astfel o dezastruoasă încredere în sine, care este chiar esenţa revoltei lui Lucifer. Ca şi ei, ne concentrăm excesiv asupra rolului noastru în mântuire, neglijând fatal “calea” aleasă de El.

Au trecut 150 de ani de când ne chinuim să avansăm pe “calea” noastră, doar ca să recunoaştem în fiecare an că “secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi” (Ieremia 8,20). Ne caracterizează o teribilă infatuare de genul “templul Domnului, templul Domnului.” Suntem imbatabili la “planuri” şi “campanii,” deşi nu în ele se află soluţia problemei noastre. Martorul Credincios nu ne mustră că nu avem fapte. El ne spune doar că “faptele” noastre sunt la fel ca noi: nenorocite.

De la Abel şi până la cei 144 000, nu a existat decât o singură cale: legământul cel veşnic. Dar pe tot acest drum, oamenii au construit propriile lor variante, începând cu Cain şi terminând cu Omega. Există aici o confruntare între două împărăţii, fiecare cu metoda ei de mântuire. O confruntare între “taina evlaviei” şi “taina fărădelegii.”

Dumnezeu a încercat mereu să ne convingă că salvarea din starea în care ne aflăm este exclusiv opera Sa. Ştim astăzi că “haina” neprihănirii pe care ne-o oferă El nu are nici un fir de provenienţă omenească. Şi totuşi, evlavia noastră practică se concentrează în a toarce fire pentru haina neprihănirii Sale. Şi între timp continuăm să rămânem “goi” (Apocalips 3,17).

 

Păcat şi lege

 

Noul legământ, aşa cum este exprimat în Ieremia şi Ezechiel, are şi el de-a face cu legea şi templul. Aşa cum în vechiul legământ tablele legii erau aşezate în chivotul din sfânta sfintelor, tot aşa în noul legământ legea este scrisă în mintea şi inima omului, “cortul” noului legământ. Aşa cum în vechiul legământ marele preot intra o dată pe an în sfânta sfintelor pentru ştergerea păcatelor, tot aşa Marele nostru Preot trebuie să intre şi să locuiască, prin Duhul Sfânt, în templul inimii. Pavel spune că Hristos este “mijlocitorul legământului cel nou” (Evrei 12,24). Iar în noul legământ, opera de “aşezare” a legii se face de către Marele Preot în “minte şi inimă.” Aici trebuie şters păcatul şi scrisă legea. Izvorul şi locul păcatului este inima, sediul “tainei fărădelegii.”  Inima este “nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea,” adică exact ca cel care a luat-o în robie şi s-a aşezat să locuiască în ea, “dându-se drept Dumnezeu.” Ieremia spune, de asemenea, că “păcatul lui Iuda este scris cu un priboi de fier, cu un vârf de diamant; este săpat pe tablele inimii lor şi pe coarnele altarelor lor” (capitolul 17,1).

Inima este “nespus de înşelătoare” din cauză că păcatul este scris în ea cu un “vârf de diamant.” În vechiul legământ deci, legea era în sfânta sfintelor din templu, iar păcatul era “săpat” în inimile oamenilor. În noul legământ, Domnul se oferă să răstoarne această situaţie, luând asupra Sa păcatele noastre, ca să poată “săpa” în inimă legea Sa. Aceasta este minunata lucrare a Marelui nostru Preot, făcută în “adevăratul cort,” sub noul legământ. Acesta este rolul “sângelui noului legământ,” să curăţească “cugetul de faptele moarte” (Evrei 9,14).

În Epistola către Evrei, Pavel face o descriere a celor două legăminte, cu preoţii, sângele, uneltele şi templele lor. Temelia demonstraţiei lui în privinţa noului legământ este Ieremia 31, 31-34. El foloseşte acest pasaj de două ori, în capitolele opt şi zece, spre a face clar care este locul de slujire al Marelui Preot în noul legământ, şi în ce constă lucrarea Lui: “...cu cât mai mult sângele lui Hristos... vă va curăţi cugetul vostru (sala memoriei, tablele inimii) de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu. Şi tocmai de aceea El este mijlocitorul unui legământ nou” (Evrei 9,14.15).

„Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele său, sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul, căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31,34). Cuvântul “cunoaşte,” folosit aici, este de o mare profunzime, dacă ţinem cont de sensul lui biblic. Pavel oferă în Romani 7 un punct de pornire în studiul acestei “taine,” cum o numeşte el, folosind o ilustraţie din viaţă.

El spune că o femeie este legată prin lege de bărbatul ei. Dacă el trăieşte, femeia nu poate divorţa sau să se unească cu alt bărbat. Ar fi adulter, deci împotriva legii. Dar dacă bărbatul moare, atunci legea acceptă o nouă relaţie a femeii. Acum vom identifica personajele ilustraţiei: Femeia este conştiinţa, omul din lăuntru. Primul bărbat este firea pământească, trupul păcatului. Al doilea bărbat este Hristos. Despre căsătorie, legea spune: “...şi cei doi vor fi un singur trup” (Geneza 2,24; Efeseni 5,31).

„Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam...” (Romani 7,9 ). Până să apară cunoştinţa legii, nu exista luptă între conştiinţă şi stăpân, firea pământească. Noi împlineam cu dragă inimă cerinţele ei, fără nicio mustrare.

„…dar când a venit legea, păcatul a înviat (a devenit cunoscut) iar eu am murit” (Romani 7,9).

Viaţa mea se află sub ameninţarea cu moartea adusă de lege. Plata păcatului este moartea. Constatând legătura lui mortală cu păcatul, omul ajunge la disperare. Îşi dă seama că este într-o situaţie critică. Dar, spune Pavel, legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos (Galateni 3,24). Privind la Hristos, conştiinţa vede că nu există speranţă decât în El. De aceea doreşte să se unească cu Hristos. Ea începe să aprecieze caracterul lui Hristos, dragostea şi libertatea sfântă care este în El. Şi Îi declară că doreşte să trăiască cu El, întrerupând relaţiile cu bărbatul ei.

Legea însă acuză această legătură. Hristos nu acceptă o astfel de relaţie adulteră, căci El nu este un slujitor al păcatului. Noi putem pretinde sus şi tare că Îl iubim pe Isus, că suntem ai Lui (“Noi Te cunoaştem, noi, Israel” - Osea 8,2), dar dacă stăpânul, firea pământească, trăieşte, orice fel de legătură cu Hristos este adulter spiritual.

Cum scăpăm oare de acest monstru? Slavă Domnului Isus Hristos, există o cale!

Dacă înţelegem corect cum am fost noi legaţi de trupul păcatului, putem înţelege şi cum suntem scăpaţi de el. Fiecare om se naşte pe această planetă legat pe viaţă cu păcatul. De ce? Pentrucă noi toţi eram în Adam atunci când a păcătuit el. Prin implacabila lege a eredităţii, noi suntem părtaşi sângelui şi cărnii părinţilor noştri. Noi nu eram în Eden şi nici nu am fost întrebaţi dacă suntem de acord cu ceea ce a făcut Adam. Ne naştem legaţi pe viaţă cu păcatul. În această căsătorie nu există divorţ.

Dar aşa cum în Eden noi toţi eram în Adam, tot aşa la Golgota noi toţi eram în Hristos. “Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos voi aţi murit în ce priveşte legea...” De ce? “...ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi” (Roamni 7,4). Fiind în Hristos la cruce, noi am murit împreună cu El. Această moarte în El aduce izbăvirea de dictatura păcatului. Şi după cum El a înviat, tot aşa şi noi, care eram în El, înviem ca să ne putem uni cu El. Moartea împreună cu El a produs despărţirea noastră de trupul păcatului.

Conştienţa faptului că la Golgota eram în Hristos este adevărata credinţă, este mult disputata neprihănire prin credinţă, iar necunoaşterea sau neacceptarea acestui adevăr rămâne singurul obstacol între noi şi paradisul pierdut.

Această înţelegere deschide uşa inimii în faţa lui Isus, căci El nu putea intra într-o legătură adulteră cu noi. El vrea să fie sigur că înţelegem şi acceptăm că am fost răstigniţi împreună cu El (Galateni 2,20). “Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5,24). Când are loc această căsătorie cu Hristos, urmează natural o relaţie intimă care produce un singur trup. Când cineva pătrunde taina aceasta prin experienţă, pentru el se deschid comorile nebănuite ale Scripturii.

 

“Cunoaşterea” în Scriptură

 

Acest cuvânt, “a cunoaşte,” este folosit peste tot în Biblie spre a descrie relaţia intimă dintre un bărbat şi soţia lui. Astfel, se spune că Adam a cunoscut-o pe Eva, şi aceasta a născut pe Cain (Geneza 4,1). Tot aşa, se spune că Iosif, aflând că Maria este însărcinată, s-a hotărât să o părăsească pe ascuns, dar după visul în care i s-a spus adevărul, el a luat-o de soţie, dar nu a “cunoscut-o” până nu a născut (Matei 1, 24.25).

Fără îndoială că Osea nu a înţeles profunzimea cuvintelor lui Dumnezeu: “Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul” (Osea 2,19.20). Ieremia nu înţelegea nici el cuvintele pe care le auzea: “Păzitorii legii nu M-au cunoscut...” (2,8). “Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte, sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele” (4,22). „Cel ce se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte...” (9,24). 

Isaia nu putea pătrunde sensul cuvintelor: „Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine” (62,5). „…Căci Făcătorul tău este bărbatul Tău; Domnul este numele Lui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel” (54,5).

Este îngrozitor cum a putut acest popor al lui Dumnezeu să piardă sensul unic al mântuirii. Iudeii au avut sub ochi sute de ani seviciul sanctuarului şi tot nu au priceput scopul lui, până în ziua de azi. Acelaşi lucru se poate spune despre noi, care nu numai că avem în faţă experienţa lor tristă, dar avem şi desfăşurarea realităţii Golgotei, ca să nu mai vorbim despre lumina Spiritului Profetic şi acumuarea de două milenii a adevărului.

Cât amar străbate din cuvintele lui Dumnezeu: „Păzitorii legii nu M-au cunoscut.” Câtă suferinţă a putut Isus să îndure până astăzi, aşezat fără voia Sa în postura de soţ părăsit: „Dar cum este necredincioasă iubitului ei o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul” (Ieremia 3,20). Aceeaşi durere se simte în cuvintele adresate lui Osea: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic, şi adulteră; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă către alţi dumnezei, şi care iubesc turtele de stafide” (Osea 3,1). „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă” (4,6).

Probabil nici ucenicii nu au înţeles prea mult din cuvintele rugăciunii lui Isus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Ca şi Nicodem, ei nu puteau înţelege că numai o unire intimă cu Isus Hristos - murind cu El şi născuţi din nou - poate oferi viaţa veşnică.

Ca să nu mai vorbim de teologii lui Israel! Pavel spune: „Căci locuitorii din Ierusalim şi mai marii lor nu L-au cunoscut pe Isus” (Fapte 13,27). Şi continuă: „Căci întucât lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea Lui, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1Corinteni 1,21). “Lumea” aceasta a lui Pavel erau iudeii care cer minuni, şi grecii care caută înţelepciune. „Dar înţelepciunea lui Dumnezeu este Isus Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o piatră de poticnire, iar pentru greci este o nebunie.” Oricâte minuni s-ar face, şi oricâtă înţelepciune ar curge, lumea nu Îl poate cunoaşte pe Isus. De ce? Deoarece credinţa fermă că noi eram în trupul Său la Golgota este singura cale care permite “logodna cu Hristos,” şi deci cunoaşterea Sa. „Căci nu am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Hristos Isus, şi pe El răstignit” (1Corinteni 2,2).

Pentru ce a fost El răstignit? Ca să putem noi scăpa de trupul păcatului şi să ne unim cu El. Este clar deci că El a murit din cauza păcatului noastru, care ne ţinea sclavi. Avem noi astăzi sentimentul profund că El “era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre,” că pedeapsa pe care trebuia să o suportăm fiecare “a căzut peste El şi prin rănile lui suntem tămăduiţi?” (Isaia 53,5).

În versetele din Ieremia mai există o propoziţie pe care doresc să o amintesc aici. După ce spune: “Voi pune legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor,” Domnul continuă imediat: „Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 32,33). Nu este oare surprinzător că Domnul foloseşte această expresie atât de des în legătură cu locuirea Sa “în mijlocul” copiilor lui Israel? Iată două versete concludente:

Exodul 29,45.46: Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul Dumnezeul lor.

Leviticul 26,11-13: Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru, şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, care v-am scos din robie; Eu am rupt legăturile jugului vostru, şi v-am făcut să mergeţi cu capul ridicat.

Baza reunirii dintre Dumnezeu şi poporul Său este deci noul legământ, în care legea va fi scrisă în mintea şi inima copiilor Săi, prin locuirea permanentă a Duhul Sfânt. Astfel ei vor deveni “părtaşi de natură divină,” fiind reparată despărţirea mortală care s-a produs prin păcat. Aceeaşi făgăduinţă se repetă prin Ezechiel:

Ezechiel 11,19.20: Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în ei. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.

Această făgăduinţă este detaliată în capitolul 36:

Ezechiel 36,23-31: De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt Domnul, zice Domnul Dumnezeu, când voi fi sfinţit în voi sub ochii lor. Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră... vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele... Vă voi izbăvi de toate necurăţiile voastre... Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea, şi de faptele voastre, care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.

Ca o încununare a preţioasei lucrări a Mijlocitorului noului legământ, ne sunt oferite încurajările din versetele 26-28 din capitolul 37:

„Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi, şi voi pune locaşul Meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, care sfinţeşte pe Israel, când locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor.”

Dar aşa ceva deocamdată nu s-a întâmplat. Noul legământ nu este încă eficient, nu este încă crezut şi experimentat. Mireasa lui Hristos nu a înţeles încă la ce experienţă este chemată. Nu a înţeles că legământul este căsătoria, unirea cu Mirele Ceresc, deşi citeşte de peste o sută de ani în Parabole că nunta este “unirea dintre divin şi uman” (pagina 210). Când se referea în Efeseni la legământul căsătoriei, Pavel spunea că vorbeşte, de fapt, despre “Hristos şi biserică;” el spune că taina aceasta “este mare,” dar biserica nici astăzi nu a înţeles-o deplin. Cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu trăieste încă, fără să ştie, în vechiul legământ, încă în împărăţia mântuirii prin fapte, încă în confuzia produsă de vinul Babilonului.

În faţa acestor dovezi uluitoare, nu putem rămâne indiferenţi decât cu riscul pe care şi l-au asumat iudeii. Este inadmisibil ca, în timp ce repetăm de ani de zile actul sfintei cine, care este simbolul noului legământ, să trăim mai departe “în Adam,” în vechiul legământ, căutând zeloşi (fără discuţie), mântuirea pe “calea” noastră, deşi ea ne este oferită gratuit prin “Calea, Adevărul şi Viaţa.”