În acest punct al discuţiei noastre despre “adevăratul cort,” cea mai mare parte a cititorilor se vor întreba, probabil cu îndreptăţită teamă, de ce Ellen White nu vorbeşte clar despre templul noului legământ ca fiind templul interior al sufletului? Nu spune ea foarte clar în Marea Luptă şi în Experienţe şi Viziuni că templul noului legământ este în cer? Şi nu am crezut noi dintotdeauna că, aşa cum sanctuarul vechiului legământ era pe pământ, la Ierusalim, tot aşa sanctuarul noului legământ este în cer, în Noul Ierusalim? Şi nu spune şi Ioan în Apocalips că a văzut de nenumărate ori templul din cer?

Să ne întoarcem pentru câteva momente la perioada premergătoare anului 1844. Ne aflăm în plină Filadelfia. Mişcarea lui William Miller produce un efect spectaculos în lumea creştină; se trezeşte deodată în inima oamenilor dragostea de a-L vedea pe Isus. Punctul central al soliei milerite era împlinirea perioadei profetice de 2300 de zile, în anul 1844. Calculele lor au fost fără greş. Era clar că profeţia din Daniel se împlineşte sub ochii lor. Omenirea nu mai trăise un asemenea moment niciodată în istoria ei. Anul încheierii acestei lungi perioade profetice era sigur: 1844. Dar ce însemna sanctuarul, despre care se spunea în profeţie că “va fi curăţit”? După zile de studiu lungi şi obositoare, cu rugăciune şi cercetare de inimă, Miller şi asociaţii lui (ca şi alţi cercetători peste tot pe glob) au ajuns la concluzia că sanctuarul despre care vorbeşte Daniel este pământul. Prin curăţirea sanctuarului ei înţelegeau curăţirea pământului prin foc, la a doua venire a lui Isus. Învăţătura aceasta a dat foc Americii. Peste tot pe unde ajungea, solia era primită cu bucurie sfântă. Oamenii se pregăteau să-L întâlnească pe Isus.

Întrebarea mea este: A condus Dumnezeu această mişcare sau nu? În de acord cu martorii oculari, şi dumneavoastră veţi răspunde afirmativ. Da, Dumnezeu a condus această mişcare. Răspunsul acesta naşte însă întrebarea fundamentală: De ce nu a descoperit Dumnezeu greşeala de interpretare a lui Miller înainte de consumarea evenimentului? De ce i-a lăsat să creadă şi să predice că sanctuarul este pământul? Majoritatea celor cărora le-am pus această întrebare au venit cu un răspuns aproape identic: Deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre.

Eu cred acest lucru. Şi înţeleg de aici că Dumnezeu Îşi desfăşoară planurile ţinând cont de vremuri şi de împrejurări. El conduce mintea servilor Săi aşa ca ei să urmeze planurile Sale. A fost planul Său ca mileriţii să ducă solia aceasta până la un anumit punct de înţelegere. Altfel redeşteptarea nu mai avea loc.

Ca întotdeauna în istoria sacră, lumina a venit progresiv şi la pas cu capacitatea poporului de a o urma. Acceptarea luminii trebuia să fie un act al credinţei, nu al argumentelor constrângătoare. În cazul nostru, prima etapă a descoperirii evenimentelor legate de 1844 a fost acceptarea că sanctuarul este pământul, care trebuie curăţit conform profeţiei din Daniel 8,14. A urmat dezamăgirea. Cei mai mulţi s-au întors la afacerile lor. Speraseră să se mute în case de aur şi mărgăritare, dar s-au înşelat. Ruşinaţi de propriul entuziasm, s-au retras în tăcere la locul lor.

Dar nu toţi. O mică parte dintre ei au rămas încă cu dragostea lui Isus în inimă. Ei speraseră să-L vadă pe Isus şi nu puteau renunţa uşor la dorinţa aceasta. S-au apucat din nou de studiu, constatând iar şi iar că nu există nici o greşeală în calcularea profeţiei. Anul 1844 este cu adevărat ultima dată profetică. Atunci ce era greşit? Nu puteau înţelege, dar nici nu puteau renunţa.

Au urmat alte ore de studiu şi alte ore de rugăciune fierbinte. Răspunsul nu a întârziat. Hiram Edson, unul dintre ei, în timp ce traversa câmpul cu alţi doi prieteni, a înţeles care era greşala lor. Iată cuvintele lui: 

„Se părea că s-a deschis cerul în faţa mea, şi am văzut cu claritate că în loc ca Marele Preot să iasă din sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc şi să vină pe pământ în ziua a zecea a lunii a şaptea, la sfârşitul celor 2300 de zile, El abia în această zi intra pentru prima oară în această încăpere” (Hiram Edson, Manuscript about the Disappointment).

Pe baza acestei înţelegeri, O.R.L.Crozier, împreună cu Hiram Edson şi F.B.Hahn, a publicat un lung articol asupra noii înţelegeri a sanctuarului. Studiul a fost făcut împreună, dar articolul a fost scris şi redactat de O.R.L. Crozier, care era profesor. Acest articol a apărut în publicaţia The Day Star Extra din 7 februarie 1846. Noua poziţie a devenit obiect de studiu al micii grupe de mileriţi care nu au fost zguduiţi de marea dezamăgire. Dar fiecare dintre aceste persoane venea dintr-un mediu religios foarte diferit, cu concepţii despre adevăr extrem de variate, încât era aproape imposibil să se ajungă la o concepţie unitară despre adevărul sanctuarului. Confuzia şi nesiguranţa au durat destul de mult. Dar pas cu pas, credincioşii din această grupă mică se apropiau de o viziune mai clară. Pe 21 aprilie 1847, Ellen White scria:

„Domnul mi-a arătat în viziune, acum mai bine de un an, că fratele Crozier are adevărata lumină asupra curăţirii sanctuarului, şi că a fost voia Sa ca fratele Crozier să-şi publice vederile în The Day Star Extra din 7 februarie 1846. Mă simt deplin autorizată de Domnul să recomand acest Extra tuturor sfinţilor” (James and Ellen White, A Word to the Little Flock).

De ce a venit confirmarea din partea Domnului abia după un an? Deoarece, ca întotdeauna, Domnul dorea ca acceptarea adevărului să vină prin studiul Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu pe baza autorităţii finale a unui profet. Aceasta a fost mereu procedura Sa cu poporul. “Dacă Domnul doreşte ca solia Sa să fie primită de popor, de ce nu o trimite prin împărat sau prin marele preot?” se întrebau mereu israeliţii evlavioşi. “De ce trimite El soliile prin profeţi necunoscuţi, care nu au trecere în faţa poporului?” Adevărul trebuie acceptat pe baza autorităţii lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu a trims niciodată soliile Sale importante prin vocile autorizate ale vremii. El nu doreşte ca adevărul să fie primit de nevoie sau de frică.

Aşa s-a întâmplat şi cu temelia credinţei advente, doctrina sanctuarului. Nu putea oare Dumnezeu să descopere prin sora White greşeala mileriţilor, scutindu-i de atâtea neplăceri şi ore pierdute în studiu zadarnic? Ba putea, dar nu aşa procedează El. 

Paul Gordon a scris o lucrare interesantă, numită „The Sanctuary, the Pioneers and 1844,” în care demonstrează că adevărul despre sanctuar nu a venit prin sora White, ci prin contribuţia unită a tuturor celor care s-au adunat să studieze acest subiect.

La început au fost Crozier, Edson, Hahn, apoi au urmat James White, J.N.Andrews, George Butler, J.H. Morrison, Uriah Smith şi alţii. Aceştia din urmă au studiat şi publicat extensiv pe baza articolului lui Crozier, până acolo încât această solie se identifica cu viaţa şi persoana lor. Ei publicau adevărul despre sanctuar în revistele bisericii, îl predicau de la amvoane, îl predau în şcoli şi la întâlnirile pastorale şi îl apărau vitejeşte în confruntările cu oponenţii. Era adevărul prezent. Devenise adevărul lor.

Sora White prezintă în Experienţe şi Viziuni şi în Marea Luptă această poziţie despre sanctuar, care era tot adevărul prezent şi înţeles la acea oră. Marea Luptă este o carte adresată publicului larg şi este scrisă în acest scop. Aici se prezintă ultima încleştare dintre Hristos şi Satana, spre a face clar în ochii lumii conceptul unic adventist despre marea controversă, care pune planul de mântuire într-o lumină cu totul nouă, necunoscută în creştinism. Nu este o carte de doctrină, şi sora White nu pretinde nicăieri că prezentarea de aici este ultimul cuvânt în materie de doctrină. Iată un exemplu:

„Noi nu trebuie să susţinem că o poziţie luată odată, o poziţie apărată odată, nu mai trebuie părăsită în nici o împrejurare. Nu există decât Unul care este infailibil” (Mărturii pentru predicatori  96)

Ellen White a spus mereu că adevărul este ca autorul lui: fără margini. Doar o naivitate copilărească sau un orgoliu necunoscut a putut inventa pretenţia că “avem tot adevărul.” Pentru o bună perioadă de timp, pionierii noştri erau absolut siguri că avem tot adevărul şi că nu mai este nimic de descoperit.

În 1887, anul publicării cărţii Marea Luptă, aceasta era toată lumina asupra sanctuarului, pe care Dumnezeu binevoise să o dea poporului Său. Tot aşa cum în 1843 aceea era toată lumina pe care Dumnezeu binevoise să o dea poporului la acea oră. Domnul condusese mişcarea, şi totuşi nu pământul era sanctuarul, aşa cum credeau ei. Şi aceasta nu din cauză că Domnul ţinea ceva ascuns de ei, ci din aceeaşi cauză pentru care Isus spusese ucenicilor: Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta (Ioan 16,12).

Noi avem o părere puţin deformată despre darul Spiritului Profetic. Ne închipuim că atunci când Domnul alege un profet şi îi dă o misiune, profetul respectiv devine posesorul cunoştinţei totale şi finale a lui Dumnezeu. De acum, el ştie tot şi pentru totdeauna. Este infailibil. Posedă adevărul final.

Dar Ellen White nu a pretins niciodată aşa ceva, dacă o putem crede. Ea a spus mereu că nu este decât o unealtă prin care lucrează Dumnezeu, după buna Sa plăcere. Atunci când Domnul vorbeşte, şi ea vorbeşte. Atunci când Domnul tace, ea tace. De multe ori era întrebată cu privire la anumite subiecte, iar răspunsul ei era: “Nu am primit nici o lumină din partea Domnului în această privinţă.” Profetul autentic este doar o unealtă perfectă. Şi Ellen White a fost cu adevărat o unealtă perfectă. A vorbit şi a tăcut când şi cum a vrut Dumnezeu. Şi nu s-a supărat atunci când Dumnezeu a vorbit prin alţii, ca în cazul lui Crozier, sau în 1888 prin Jones şi Waggoner.

În anul 1887, Ellen White vorbeşte despre sanctuar în Marea Luptă conform cu toată lumina pe care Dumnezeu o descoperise poporului Său. Ei înţelegeau că aşa cum la Ierusalim a fost un templu, al vechiului legământ, tot aşa în cer există un templu, al noului legământ, şi că Domnul Isus Hristos îndeplineşte acolo o lucrare pe care o identificau cu ispăşirea finală, copia zilei ispăşirii din sistemul ceremonial. Ei înţelegeau că în 1844 a început lucrarea de ispăşire din sfânta sfintelor, care era în realitate o lucrare de judecată, de analiză a cazurilor credincioşilor. Lucrarea începea cu cei morţi şi urma imediat să treacă la cei în viaţă. Expresia “judecata de cercetare” îşi are originea în explicaţiile talmudice ale evreilor, care interpretau “ziua ispăşirii” ca fiind ziua judecăţii. În 1887 Ellen White spunea: “Curând, nimeni nu ştie cât de curând, judecata va trece la cei vii.” Ea afirma acest lucru fiind în misiune, în calitate de profet, căci nu avea de unde să ştie ce urma să se întâmple chiar anul următor, în 1888. Dar Cel care o făcuse să vorbească aşa ştia foarte bine.

Ispăşirea pentru cei morţi se terminase. Această ispăşire era mai mult decât o lucrare de cercetare a cărţilor din cer, aşa cum credeau ei atunci. Dar poporul lui Dumnezeu nu ştia nimic despre aşa ceva. Ispăşirea trebuia să treacă la cei în viaţă, iar acum lucrurile se schimbau, căci era nevoie de colaborarea lor. Aveau nevoie să ştie că ştergerea păcatelor trebuie să aibă loc acolo unde este păcatul, în inima omului, şi că nu este suficientă doar o ştergere “în cărţi.”

Venise timpul pentru solia îngerului al treilea, pentru distrugerea Babilonului care se aşezase în “inima mărilor” şi care ţinea captiv pe poporul lui Dumnezeu. Era timpul pentru “o foarte preţioasă solie,” care oferea cheia intrării în sfânta sfintelor, acolo unde are loc nunta Mielului: natura umană şi cea divină se uneau, lucru care producea prăbuşirea împărăţiei celui rău în “inima mărilor.” Era timpul ca un “vânt de la răsărit” (Ezechiel 27,26) să demaşte şi să zdrobească “taina fărădelegii.”

Avertizarea era solemnă: “Curând, nimeni nu ştie cât de curând, judecata va trece la cei vii.” Cel care a dat-o S-a ţinut de cuvânt. În 1888, deci la un an, binecuvântarea a venit. Dar forma şi calea pe care a venit au fost atât de diferite de ce aşteptau “campionii credinţei,” încât a fost sabotată pe faţă. Despre acest aspect vom vorbi într-un capitol viitor. Cert este că au trecut mai bine de o sută de ani, şi făgăduinţa este încă în viitor. Ea încă aşteaptă acceptarea noastră, căci în ispăşirea finală pentru cei vii cooperarea este obligatorie.

În 1888 poporul lui Dumnezeu era chemat să facă un pas înainte în înţelegerea adevărului sanctuarului, un pas vital, care trecea direct în sfânta sfintelor. Era ultima pregătire înainte de minunile ploii târzii şi marii strigări. Rămăşiţa era chemată la o confruntare cu secretele ascunse ale inimii, care urmau să fie dezvăluite de intrarea lui Isus acolo. Laodicea era anunţată cu dragoste şi urgenţă: “Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalips 3,20). Dar ispăşirea finală nu se putea face cu Isus stând afară. El trebuie primit în templul inimii. Acesta este scopul cel veşnic al lui Dumnezeu. Când împărăţia lui Satana este zdrobită “în inima mărilor,” nimic nu mai poate împiedica a doua venire a lui Hristos.

Dar în 1887, rămăşiţa nu avea o imagine desăvârşită nici despre starea inimii ei, nici despre sanctuar şi nici despre Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre. Era nevoie de o imagine “mai proeminentă” a Mirelui. 

Nu putem face astăzi greşeala să rămânem la înţelegerea anului 1887, aşa cum nu facem greşeala să credem înţelegerea celor din 1843 despre sanctuar. Domnul ne cheamă înainte, trebuie să ţinem pasul cu lumina. Profeţia următoare ar trebui să ne îngrozească:

„Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă; lumina care va lumina tot pământul cu slava ei, va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890).

Fraţii noştri din perioada 1888 erau siguri că au “tot adevărul” şi că la capitolul acesta nu mai au nimic de învăţat. Dar Domnul vorbea altfel prin unealta Sa. Să Îl lăsăm deci să vorbească pe parcursul capitolului următor.