„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că A DAT...”

 

Cercetătorii Bibliei s-au întrebat deseori cum este posibil ca Domnul Isus Hristos să moară de moartea a doua, şi totuşi să învieze după trei zile. Negăsind un răspuns convenabil, mulţi s-au consolat cu ideea că acesta este încă un paradox divin, al cărui răspuns îl vom cunoaşte în veşnicie.

Într-adevăr, Scriptura învaţă fără nici o umbră de îndoială că moartea este un somn şi că toţi cei care acum se odihnesc în mormintele lor vor învia, unii pentru viaţă veşnică, alţii pentru ruşine veşnică. Prin urmare, după definiţia Bibliei, nici unul dintre locuitorii pământului nu a murit până acum.

Adresându-se ucenicilor Lui cu ocazia morţii lui Lazăr, Isus spunea: „Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11,11). Această definiţie a primei morţi ne duce la concluzia că acolo unde urmează o înviere, starea de dinainte trebuie numită somn.

Moartea a doua, plata păcatului, este despărţirea definitivă şi totală de Dumnezeu, dispariţia veşnică, de unde nu există întoarcere. Conceptul apare foarte clar în Apocalips 20,5.6: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de prima înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Aici sunt descrise cele două învieri de la începutul şi sfârşitul celor o mie de ani. Cei care înviază la începutul celor o mie de ani vor trăi veşnic, iar cei care înviază la sfârşitul celor o mie de ani vor avea parte de moartea a doua, adică moartea veşnică.

În lumina acestor concepte biblice clar definite, cum a fost posibil ca Isus să moară de moartea a doua, dacă a înviat după trei zile? Toţi cei care înviază şi apoi trăiesc veşnic nu au putut gusta moartea a doua. Moartea lor nu a fost decât un somn. Din moartea a doua nu există întoarcere.

Acest principiu ne forţează să recunoaştem că cele trei zile în care Mântuitorul a stat în mormânt au fost un somn, urmat de prima înviere.

Prima reacţie pe care o provoacă această situaţie este întrebarea foarte îndreptăţită: Nu spune Scriptura că plata păcatului este moartea? Nicăieri în Biblie nu se sugerează că somnul ar fi plata păcatului.

Prima rază de lumină a răsărit în studiul nostru când am analizat afirmaţia lui Isus din Ioan 12,24: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” Grăuntele de grâu care dă naştere unui nou spic este pierdut pentru totdeauna. Nu se spune despre el că doarme, nici că se întrupează în noua recoltă, ci pur şi simplu moare. Un agricultor nu poate avea şi grăuntele de grâu şi spicul ieşit din el.

Aşezat în contextul marii controverse, principiul enunţat aici este extrem de profund. El dezvăluie realitatea zguduitoare că a doua Persoană a Dumnezeirii, Cuvântul, a gustat moartea a doua, acea moarte din care nu mai există întoarcere, atunci când Cuvântul „s-a făcut trup.” Un Creator a încetat pentru totdeauna să fie Creator şi a devenit sămânța care se jertfește pentru continuarea vieții. În Betleem se năştea un Izbăvitor pentru familia lui Adam, doar pentru că din cer dispăruse pentru totdeauna un Creator, acela prin care se făcuseră lumile. Grăuntele divin murea de moartea a doua, acea moarte din care nu mai există întoarcere, ca să poată aduce multă roadă.

Prin urmare, cel care a gustat moartea a doua nu a fost Omul Isus Hristos, al doilea Adam, ci Cuvântul, a doua Persoană a Dumnezeirii, slăvita Maiestate a cerului, Creatorul prin care toate au fost aduse la existenţă.

Înţelegerea acestui fapt produce o profundă şi autentică devoţiune, izvorâtă dintr-o clară înţelegere a dragostei agape a lui Dumnezeu. De ce nu a fost perceput acest sacrificiu în această lumină?

   Confuzia s-a creat din două motive. În primul rând, noi nu am fost foarte clari în exprimare, atunci când ne-am referit la Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Am folosit acelaşi nume pentru două persoane între care se află un eveniment monumental şi unic numit ÎNTRUPARE. De o parte se află Fiul lui Dumnezeu, de cealaltă parte se află Fiul omului. Fiul omului nu se putea naşte dacă Fiul lui Dumnezeu nu murea de moartea a doua. Expresia lui Moise din Deuteronom 18,15 este foarte pertinentă: „Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el.” În timp ce Fiul lui Dumnezeu murea pentru totdeauna, se năştea Fiul omului, asemenea fraţilor Săi, trup din trupul nostru şi carne din carnea noastră, Iosua din Nazaret.

Al doilea motiv pentru confuzie a fost acela că noi, refuzând lumina despre neprihănirea lui Hristos, am moştenit şi cultivat învăţătura medievală despre un Hristos provenit din concepţia imaculată. Concluzia logică a acestei erori este că Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea şi moartea Sa pe cruce, nu a făcut decât o scurtă plimbare de 33 de ani aici în lumea păcatului, după care S-a întors în cer, la starea şi poziţia pe care le avusese mai înainte. Creştinătatea de astăzi nu crede că Iosua din Nazaret a fost ridicat „din mijlocul tău, dintre fraţii tăi.” Din această cauză, noi plângem la fiecare paşte pe umărul îndoliat al creştinismului modern moartea pe cruce a Fiului omului, Domnul Isus Hristos, lucru care ne împiedică să privim dincolo de Golgota, la moartea a doua care L-a lovit pe Fiul lui Dumnezeu.

Nu degeaba spune Ellen G. White că întruparea lui Hristos este totul pentru noi. Este momentul tectonic al morţii grăuntelui de grâu care aduce multă roadă. Pe noi ne-a fascinat vestea bună că s-a născut un Mântuitor, şi am pierdut din vedere că în acel moment murise a doua Persoană a Dumnezeirii.

Acesta este momentul în care Dumnezeu a DAT pe singurul Lui Fiu, pentru ca toţi cei care cred să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Acest „A DAT” este moartea a doua, de unde nu mai poţi lua înapoi.

Ce trebuiau SĂ CREADĂ toţi cei care nu voiau să piară?

Să ne întoarcem la începutul marii controverse pe care a declanşat-o Lucifer, heruvimul acoperitor din imediata apropiere a Celor trei Creatori, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sistemul de guvernare divină prevedea ca „fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul” (DA 161). Pasajul acesta este cea mai bogată sursă de informaţii despre cum funcţionează împărăţia lui Dumnezeu, taina evlaviei despre care vorbea Pavel. Toate făpturile inteligente create, de la heruvimi până la oameni, erau părtaşe de natura lui Dumnezeu tocmai prin această locuire a Spiritului Sfânt în ele, ceea ce le dădea şi statutul biologic de fii ai lui Dumnezeu. Copiii erau părtaşi de natura lui Dumnezeu, iar despărţirea de această natură nu se putea produce decât cu riscul morţii. Viaţa veşnică era posibilă doar prin unire cu natura veşnică a lui Dumnezeu.

Acest lucru a fost contestat de Lucifer. El provoca universul cu fascinanta şi revoluţionara sugestie că prezenţa Duhului Sfânt în ei avea un singur scop: o piedică pe drumul spre starea de Creator, la care, spunea el, ar fi ajuns toţi dacă nu se împotrivea Dumnezeu. El insinua că prin naştere ei toţi pot fi ca Dumnezeu, că este dreptul lor să stea „pe muntele adunării Dumnezeilor, la capătul miazănoaptei” şi să fie „ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14, 13.14).

Această propunere a lui Lucifer a declanşat marea controversă universală care, din păcate şi spre ruşinea noastră, nu s-a încheiat nici până în ziua de astăzi. Ea a inflamat minţile febrile ale îngerilor, vrăjiţi de perspectiva măreaţă a saltului evolutiv pentru care lupta heruvimul acoperitor. Statutul lor de temple ale Duhului Sfânt era numit de Lucifer un instrument al robiei, iar ei toţi erau numiţi „sclavi înşelaţi” (vezi PP 40). El prezenta baza guvernării divine, părtăşia cu natura divină, ca pe un impediment major pe calea dezvoltării infinite. Prezenţa lui Dumnezeu în ei era văzută de Lucifer ca o barieră pe drumul spre „muntele adunării Dumnezeilor, la capătul miazănoaptei,” un stigmat al sclaviei veşnice, de unde nu mai există eliberare.

Heruvimul acoperitor era hotărât să răstoarne această situaţie umilitoare. El promitea un nou sistem de guvernare, în care fiecare templu să devină Creator. El dorea, cu orice risc, anularea „scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice” (DA 161), acela de a locui în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om. El stârnea minţile puternice ale îngerilor să se răscoale spre a şterge ruşinea insuportabilă de a fi temple. O mare parte dintre ei l-au urmat în această revoltă.

De acum, suspiciunea despre felul de procedură al lui Dumnezeu nu mai putea fi tratată oricum. În ciuda tuturor avertizărilor, cei revoltaţi se aşezaseră singuri într-o poziţie de unde nu mai puteau fi ajutaţi, iar ceea ce estimaseră ei că va fi o nouă stare de existenţă urma să se dovedească a fi cea mai înfiorătoare experienţă prin care trecuse universul până atunci. Moartea, moartea cea veşnică, stătea gata să se prăvălească asupra lor, iar lumile necăzute şi îngerii nici măcar nu înţelegeau mecanismul acesta al despărţirii voluntare de Dumnezeu şi consecinţele naturale ce rezultă de aici.

“Dumnezeu ar fi putut să-l distrugă pe Satana şi pe simpatizanţii lui la fel de uşor cum aruncă cineva o pietricică la pământ; dar El nu a făcut acest lucru. Rebeliunea nu trebuia biruită prin forţă. Puterea constrângătoare nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de acest gen. Autoritatea Sa se bazează pe bunătate, îndurare şi dragoste, iar prezentarea acestor principii este metoda de acţiune. Guvernarea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi dragostea trebuie să fie puterea predominantă” (DA 759).

Prin urmare, dacă autoritatea lui Dumnezeu se bazează pe bunătate, îndurare şi dragoste, ce metodă putea folosi un asemenea guvern spre a prezenta aceste principii unora care erau deja pe cale de a fi loviţi de furia morţii a doua, aceea de unde nu mai există întoarcere?

În acest moment crucial, în această foarte tensionată clipă a universului, Mielul lui Dumnezeu s-a aşezat între moarte şi rebeli, de bună voie şi nesilit de nimeni. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, ca universul să aibă ocazia să înţeleagă bogăţiile nepătrunse ale dragostei ascunse în Hristos încă de la întemeierea lumii. Spre a oferi făpturilor Sale încă o şansă de a afla adevărul, Dumnezeu nu a anulat legile imutabile ale guvernării Sale, ci S-a aşezat El însuşi între moarte şi victime, acceptând să cadă asupra Lui moartea care trebuia să cadă asupra lor. Aceasta era singura metodă conformă cu neprihănirea şi dreptatea.

Descriind principiul conform căruia cei care se despart de Dumnezeu, izvorul vieţii, nu sunt pedepsiţi de autoritatea guvernării divine, ci culeg consecinţele naturale ale hotărârii lor, sora White spune:

„La începutul marii controverse, îngerii nu au înţeles acest lucru. Dacă Satana şi oştile lui ar fi fost lăsaţi să suporte consecinţa finală a păcatului lor, ei ar fi pierit; dar fiinţele cereşti nu ar fi perceput că acesta este rezultatul inevitabil al păcatului. În minţile lor ar fi rămas, ca o sămânţă a răului, o îndoială asupra bunătăţii lui Dumnezeu, care ar fi produs roada mortală a păcatului şi nenorocirilor” (DA 763).

Apreciat corect, acest paragraf tulburător ar fi suficient spre a lămuri cine a murit de moartea a doua.

a)   dacă nu intervenea Dumnezeu, rebelii ar fi suportat ei înşişi consecinţele păcatului;

b)   consecinţele păcatului lor, despărţirea de Dumnezeu, însemnau moartea a doua, de unde nu mai există înviere.

Prin urmare, ca să nu fie ei loviţi de consecinţa păcatului lor, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, conform planului făcut încă de la întemeierea lumii, a luat asupra Lui această consecinţă a păcatului, acceptând să fie El lovit de moartea a doua, aceea de unde nu mai există întoarcere.

Lăsând un gol imens în inima Tatălui şi pe tronul universului, Iubita Persoană prin care se făcuseră lumile a încetat să existe pentru totdeauna, lovită de moarte pentru rana poporului Său.

Înţelegem noi astăzi cu ce preţ s-au realizat siguranţa, libertatea şi armonia în familia universală a lui Dumnezeu?

Numai în virtutea acestui eveniment cutremurător a fost posibil să se nască în Betleem Fiul omului, ridicat „dintre fraţii tăi,” dar părtaş de natură divină. Numai aşa a fost posibil ca pe această planetă, de la căderea lui Adam, să fie refăcut planul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, acela ca „fiecare făptură inteligentă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul.”

Exact aşa a venit pe lume pruncul Iosua din Nazaret, un templu exact asemenea fraţilor Săi, dar în care locuia deplin, prin Duhul Sfânt, toată plinătatea Dumnezeirii. La prima Lui întâlnire cu savanţii poporului ales, solia din partea lui Dumnezeu a fost concentrată într-o singură frază: „Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2,19).

Doar atât avea El să le spună din partea lui Dumnezeu? Nu ar fi fost mai bine să facă în faţa lor o prezentare detaliată a misiunii Sale, a scopurilor lui Dumnezeu în marea controversă şi a naturii împărăţiei Sale, ca ei să poată aprecia corect caracterul lui Dumnezeu? Nu. În puţinele cuvinte rostite de Isus în faţa lor, sub inspiraţia Duhului Sfânt, era concentrată toată comoara de adevăr ţinută ascunsă timp de veacuri, în care îngerii ar fi vrut să privească, pe care proorocii ar fi dorit să o înţeleagă atunci când scriau despre ea, şi pe care noi avem astăzi nevoie să o înţelegem, dacă vrem să onorăm destinul profetic pentru care am fost chemaţi la existenţă ca popor.

Aceste puţine cuvinte clarificau tainele profunde ale ispăşirii, care ar fi dus la rezolvarea marii controverse dintre Hristos şi Satana. Ei trebuiau să înţeleagă că proorocul vestit de Moise trebuia să fie ca şi ei, adică un templu al Duhului Sfânt. Fiind făcut „în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi,” cu aceeaşi ereditate ca şi ei, şi acceptând să fie un templu al Duhului, El urma să demonstreze că a) se poate să trăieşti în neprihănire în mijlocul păcatului, dar şi mai important, b) că nu este nici o ruşine, nici un handicap şi nici o îngrădire a libertăţii să fii un templu al Duhului Sfânt. Sora White spune în Hristos Lumina Lumii că prin întruparea lui Hristos scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost atins din nou pe această planetă lovită de moarte. Un fiu al lui Adam, un fiu al omului, era dispus să onoreze caracterul Tatălui, murdărit în ochii universului de acuzaţiile lui Lucifer. El era dispus să renunţe la Sine, să accepte batjocura şi moartea, doar spre a aduce lumină peste negura groasă care acoperea popoarele. El a devenit astfel fratele nostru mai mare. Fiind făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi, o mulţime de locuitori ai acestei planete bolnave vor avea privilegiul să fie făcuţi fraţi asemenea Lui, adică părtaşi de natură divină.

În Hristos, natura umană şi natura divină, omul şi Dumnezeu, au fost făcuţi din nou una. Aceasta este esenţa profundă a ispăşirii. Astfel, Fiul omului a devenit Răscumpărătorul neamului omenesc. Din această cauză i-a fost dat un Nume care este mai presus de orice nume.

Conform serviciului ceremonial, această ispăşire în Hristos nu se putea realiza fără vărsare de sânge. Sângele înseamnă viaţa fiinţei care moare. Nu este vreo virtute în lichidul respectiv, sau în turnarea lui în anumite locuri. Ceremonialul spunea „simţurilor noastre tocite” că Cineva şi-a dat sângele, adică a fost lovit de moartea a doua, ca să putem noi scăpa de moarte. Iar acest Cineva a fost Cuvântul, a doua Persoană a Dumnezeirii, Fiul Prea Iubit al lui Dumnezeu. Dacă această slăvită Persoană nu a murit, ci doar şi-a continuat viaţa în persoana lui Isus din Nazaret, atunci nu a fost nici o vărsare de sânge, în locul nostru nu a murit nimeni, iar tot sistemul ceremonial al jertfelor a fost complet inutil, căci vorbea despre ceva care nu a avut loc niciodată.

Noi am crezut că sacrificiul de pe Golgota a însemnat vărsarea sângelui, fără să înţelegem că:

1. Între păcătoşi şi moarte nu se putea interpune nici o altă fiinţă creată. Doar Cineva egal cu Legea putea oferi o a doua şansă. Nu uitaţi că, atunci când au fost anunţaţi că Fiul lui Dumnezeu îşi va da viaţa pentru salvarea universului, mulţi îngeri s-au oferit să-şi dea ei viaţa în acest scop, dar au trebuit refuzaţi, căci nu era cu putinţă.

2. Fiul omului a fost făcut „trup,” o fiinţă creată părtaşă de natură divină, aşa cum erau şi îngerii. De aceea El este numit al doilea Adam. În această situaţie, sângele Său nu realiza ispăşirea.

3. Domnul Isus Hristos a înviat după trei zile, prin urmare timpul petrecut în mormânt nu a fost decât un somn, conform definiţiei Bibliei. Cei care au parte de moartea a doua nu se mai întorc la viaţă. Nu putem accepta explicaţia unora care cred că, deoarece El nu putea vedea dincolo de mormânt, în aceasta ar consta moartea a doua.

4. Noi nu credem în karma şi nemurirea sufletului. Ordinea universală a lui Dumnezeu se bazează pe identitatea personală, nu pe transmigrarea spiritului dintr-un corp în altul. Din această cauză credem că Fiul omului, slăvitul nostru Domn Isus Hristos, a fost o persoană distinctă, cu identitate distinctă, identitate pe care o va păstra în decursul veşniciei.

5. Biruinţa Sa asupra păcatului nu poate fi explicată decât dacă înţelegem corect moartea a doua a Fiului lui Dumnezeu. Dacă socotim că Isus din Nazaret a fost Creatorul, care doar avea un trup omenesc pe deasupra, atunci trebuie să recunoaştem că El nu putea păcătui, căci Dumnezeu nu poate fi ispitit, iar în această situaţie nu se poate vorbi despre biruinţă asupra păcatului, un păcat în care nu putea nicidecum participa. Dar El a biruit ca noi şi în locul nostru, arătând că, fiind părtaş de natură divină, omul poate trăi în neprihănire.

Atunci, se poate întreba cineva, ce rost mai are crucea? Mai au vreun rost naşterea, viaţa, biruinţa şi moartea Mântuitorului?

Bineînţeles că au. Şi încă unul foarte glorios, căci fără ele, pământul ar fi rămas acoperit de negura mare care acoperea popoarele cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura păcatului şi a jertfei care deja avusese loc, iar locuitorii planetei s-ar fi nimicit unii pe alţii până la anihilare completă.

Crucea este o ghindă mică în care se ascunde măreţul stejar. Este scânteia care garantează apariţia soarelui neprihănirii, cu vindecarea sub aripi. Este dovada de necombătut că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.

“Cei care se gândesc la rezultatul grăbirii sau întârzierii lucrării evangheliei se gândesc la el în legătură cu ei înşişi şi cu lumea. Puţini se gândesc la legătura lui cu Dumnezeu. Puţini se gândesc la suferinţa pe care a produs-o păcatul Creatorului nostru. Tot cerul a suferit în agonia lui Hristos; dar acea suferinţă nu a început şi nu s-a sfârşit cu manifestarea Sa în omenire. Crucea este o descoperire pentru simţurile noastre tocite a durerii pe care a produs-o păcatul, chiar de la apariţia lui, inimii lui Dumnezeu. Fiecare depărtare de la adevăr, fiecare faptă de cruzime, fiecare eşec al omenirii de a atinge idealul Său, Îi produc suferinţă. Când asupra lui Israel s-au abătut calamităţile care erau rezultatul sigur al despărţirii lor de Dumnezeu – subjugare din partea vrăjmaşilor, cruzime şi moarte – se spune că “sufletul Lui a fost mâhnit de suferinţele lui Israel.” “În toate durerile lor El era lovit… necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime (Jud. 10.16; Isaia 63,9)” (Ellen G.White - Educaţie 263).

“Crucea este o descoperire pentru simţurile noastre tocite.” Preocupaţi de noi şi mântuirea noastră, nu ne-a mai interesat de Dumnezeu şi tulburarea produsă în împărăţia Sa universală. Noi am crezut că suferinţa Sa a început şi s-a sfârşit în viaţa şi moartea Domnului Hristos. Simţurile noastre tocite aveau nevoie să vadă în Golgota sacrificiul mai mare şi mai glorios pe care a trebuit să-l facă Dumnezeu Însuşi, atunci când a doua Persoană a Dumnezeirii a acceptat de bună voie moartea, acea moarte de unde nu mai există întoarcere.

Domnul Hristos spunea că El este pâinea vieţii care se coboară din cer. Dacă bobul de grâu Divin nu murea, nu puteam avea această pâine.

Pe muntele schimbării la faţă, Moise şi Ilie au venit să-L încurajeze pe Domnul Isus, asigurându-L de simpatia cerului faţă de misiunea Sa (vezi capitolul Schimbarea la faţă din Hristos Lumina lumii). Creatorul nu avea nevoie ca doi muritori să-L asigure de simpatia lui Dumnezeu pentru propria misiune.

Dovada copleşitoare a pasajelor biblice care spun că Isus era una cu Tatăl, că Tatăl care locuia în El făcea acele lucrări mari şi minunate, că de la Sine El nu putea face nimic, nu urmăreşte decât să ne întărească şi mai mult convingerea că El a fost, conform planului veşnic al lui Dumnezeu, un templu al Duhului Sfânt.

Noi astăzi acceptăm cu uşurinţă că toate detaliile serviciului ceremonial evreu arătau spre Hristos şi spre cruce. Şi a fost foarte bine că ne-am concentrat asupra crucii, aşa cum a făcut Pavel, aşa cum au făcut ucenicii. Crucea este centrul esenţial în marea controversă. Greşeala noastră constă în faptul că am fost mulţumiţi cu răspunsurile pe care le-am găsit la Golgota, şi nu ne-am întrebat dacă nu cumva Golgota urmărea să ne îndrepte privirile spre ceva şi mai glorios, mai monumental şi mai înfricoşător. Am fost bucuroşi că la Golgota am găsit răspunsuri la nevoia noastră cea mai presantă: mântuirea. Nu ar fi acum înţelept să ne întoarcem privirile spre Cel pe care L-am străpuns, să înţelegem crucea în cadrul larg al marii controverse şi să găsim răspunsuri la nevoia Lui cea mai presantă, eliberarea lui Dumnezeu de acuzaţiile mincinoase care I-au fost aduse în legătură cu legea?

Înţelegând şi acceptând crucea ca pe o „descoperire pentru simţurile noastre tocite,” avem ocazia veacurilor de a face o deosebire clară între crucea lui Hristos şi crucea lui Tamuz. Studiind sacrificiul lui Dumnezeu din această perspectivă, s-ar putea să descoperim cu stupefacţie că înţelegerea noastră seamănă mai degrabă cu crucea lui Tamuz, aşa de larg răspândită astăzi în lumea creştină.

Sperăm ca acest subiect să vă încurajeze să studiaţi mai serios pe Isus Hristos răstignit, şi să descoperiţi în crucea Lui mărgăritarele ascunse ale dragostei fără margini a lui Dumnezeu ascunsă în Isus Hristos, Domnul nostru.

...***...

La același subiect:

Ce este „moartea a doua?”

Fratele nostru mai mare

Jertfa lui Hristos și păcatul lui Adam

A moștenit un Nume