Subiectul acesta a fost prea multă vreme folosit doar ca un şoc electric pentru stopul cardiac al bisericii. Judecata de cercetare şi deschiderea cărţilor din cer a devenit sperietoarea şi stimulentul pentru o tot mai vizibilă evlavie fără putere. A devenit un fel de purgatoriu al nostru. Se speră că poate reuşim cu teama, acolo unde am eşuat cu dragostea.

Am făcut un sondaj de opinie în câteva grupuri de tineri şi am constatat cu tristeţe o gravă lipsă de cunoaştere, nu numai cu privire la sensurile profunde ale ispăşirii şi judecăţii, dar chiar în legătură cu simbolurile pe care le posedăm de o viaţă. O mare parte dintre ei se întrebau dacă nu cumva judecata a trecut de cazul lor şi, ştiindu-se aşa cum sunt, ce rost mai are să se prefacă, purtându-se ca nişte buni creştini. Nu spune sora White de peste o sută de ani că “foarte curând judecata va trece la cei vii”?

Deşi ei nu ştiu, din fericire acest “foarte curând” nu a venit. Şi nu a venit din cauză că nu înţelegem “punerea la un loc” (ispăşirea) pe care trebuie să o realizeze Marele nostru Preot în “adevăratul cort,” înainte de a putea arăta lumii “în noi” (Ezechiel 36,23) frumuseţea caracterului Său.

Această gravă neînţelegere a judecăţii şi cărţilor din cer este speculată de marele Goliat al noii telogii, care scuipă şi blesteamă poporul lui Dumnezeu pe acest subiect:

“Nici un adventist din ziua de astăzi nu poate crede doctrina Judecăţii de Cercetare aşa cum au înţeles-o pionierii adventişti. Prin ‘pionieri,’ noi înţelegem conducătorii Bisericii Adventiste din 1857, când această învăţătură a devenit o doctrină oficială. Aceşti fraţi evlavioşi credeau că Judecata de Cercetare a început în 1844 şi că va fi scurtă - mai puţin de o generaţie. Astăzi, dacă alegem să negăm dovezile din Epistola către Evrei, putem crede una sau alta dintre aceste poziţii ale pionierilor dar este imposibil să le credem pe amândouă. Dacă Judecata de Cercetare a început în 1844, atunci nu poate fi scurtă, căci au trecut numeroase generaţii de atunci. Pe de altă parte, dacă Judecata de Cercetare este scurtă, atunci nu a început în 1844” (Desmond Ford, Good News for Adventists  1985, pag.39). 1

Şi noi stăm şi tremurăm de frica lui, gata-gata să-i dăm crezare, gata să renunţăm la solia care a făcut din noi un popor, singurul motiv al existenţei noastre ca un corp organizat. Insist, toate acestea din cauza gravei neînţelegeri asupra judecăţii şi cărţilor cereşti. Iar această situaţie este rezultatul lepădării acelei “foarte preţioase solii” care trebuia să fie un “vânt de la răsărit” care să zdrobească împărăţia din “inima mărilor.”

Să vedem mai întâi care este sensul biblic al cuvântului judecată. El a fost aplicat la diverse faze ale planului de mântuire, cu acelaşi sens - în principal, sensul de azi al cuvântului - lucru care a creat confuzie. Noi folosim cuvântul judecată, cu sensul de “curte de justiţie,” loc sau ocazie unde se analizează un caz, o situaţie sau o persoană, iar în urma deliberării curţii, se dă un verdict.  Prin judecată, noi înţelegem proces sau tribunal. Aşa am înţeles şi judecata de cercetare. Şi totuşi, sensul biblic al judecăţii, acolo unde este vorba de poporul lui Dumnezeu, este cu totul diferit de aplicarea lui în alte faze, ca de exemplu în distrugerea păcatului şi păcătoşilor, după mileniu.

Biblia ne oferă câteva exemple edificatoare asupra intenţiei lui Dumnezeu în judecata poporului Său. Cartea Judecătorilor este poate exemplul cel mai elocvent.

După moartea lui Iosua, copiii lui Israel au pornit la cucerirea teritoriilor cananiţilor, şi au întrebat pe Domnul: Cine dintre noi să se suie întâi împotriva cananiţilor, ca să pornească lupta cu ei?” Domnul a răspuns: “Iuda să se suie (Judecători 1,1.2). Dar când a fost destul de tare, Israel a “supus pe cananiţi la un bir, dar nu i-a izgonit” (1,28). Acest lucru a dus la un rezultat sigur: “Au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi Astarteelor” (2,13). Iar când poporul şi-a ales în mod voit alt stăpân, Domnul a fost obligat să îi părăsească. “Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători, care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur, şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor” (2,14). Şi astfel, “Israel a ajuns într-o mare strâmtorare” (2,15).

Parcă este scenariul la piesa care se desfăşoară acum în faţa universului. Poporul rămăşiţei a pus un “bir” cananiţilor care locuiesc în “templul sufletului,” dar nu i-a izgonit. Încercăm o mediere între “primul bărbat” şi “al doilea,” încercăm să unim întunericul cu lumina şi “templul lui Dumnezeu” cu “idolii” (2 Corinteni 6,14-16). Am pus un bir “cananiţilor,” stabilindu-le reguli de comportament pe care să nu le încalce. Şi ei le respectă. Nu ne tăvălesc pe jos cu spume la gură şi nici nu ne fac să dormim prin şanţ. Ei acceptă coabitarea cu evlavia fără putere. Chiar se simt bine îmbrăcaţi cu “haine ale neprihănirii,” atâta timp cât nu este vorba de neprihănirea lui Hristos. Dar acest lucru provoacă mânia lui Dumnezeu, şi am fost deja avertizaţi că foarte curând vom intra într-o “mare strâmtorare.”

Versetul 16 din capitolul doi oferă soluţia splendidă a lui Dumnezeu în momente de mare strâmtorare: “Domnul a ridicat JUDECĂTORI, ca să-i IZBĂVEASCĂ din mâna celor ce-i prădau.” Acesta este sensul judecăţii pe care o face “Leul din seminţia lui Iuda” pentru popoul Său în timp de mare strâmtorare. Este vorba de izbăvire, despre gonirea “cananiţilor” din templul sufletului, despre ştergerea păcatelor, despre biruinţa asupra păcatului, atât de mult dorită de Dumnezeu, şi aşa neînţeleasă de poporul Său.

Dar copiii lui Israel au făcut ceea ce noi nu ne mai permitem să facem astăzi, în ziua ispăşirii: “Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care merseseră părinţii lor, şi n-au ascultat de poruncile Domnului, ca ei” (2,17). Cauza neascultării este clară: “adulter” spiritual, deci trăire împreună cu alţi “dumnezei,” anume cu cei care s-au aşezat pe “scaunul de domnie al lui Dumnezeu,” în “inima mărilor,” şi care se dau “drept Dumnezeu” (Ezechiel 28; 2 Tesaloniceni 2). “Şi copiii lui Israel au locuit în mijlocul cananiţilor, hetiţilor, amoniţior, fereziţilor, hetiţilor şi iebusiţilor... şi au slujit dumnezeilor lor” (3,5.6). Dar slujirea la alţi dumnezei aduce cumplite situaţii de strâmtorare.

“Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a izbăvit: pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mic al lui Caleb” (3,9). “Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud...” (3,15).

Toată cartea Judecătorilor este o ilustraţie a rolului Domnului Isus în conflictul dintre neprihănire şi păcat. Poporul era asuprit de “vrăjmaşul,” iar Domnul le ridica un “izbăvitor.” Judecătorii nu erau preşedinţi de tribunale, procurori sau avocaţi, şi nu apăreau decât în cazuri de criză. Când poporul îşi vedea nebunia de a-L părăsi pe adevăratul “soţ” şi “logodnic” (Isaia 62,3-5), Domnul nu făcea un proces mare în Israel, despărţindu-i pe vinovaţi de nevinovaţi, ci le trimetea un judecător, un izbăvitor, care să-i izbăvească de duşmanii lor. Aşa au făcut Debora şi Barac când Iabin s-a ridicat peste Israel să-l apese. Aşa a făcut Ghedeon când Madian a stăpânit şapte ani peste Israel. “Domnul s-a uitat la el şi i-a zis: Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?” (6,14). Tot aşa în cazul lui Iefta. Tot aşa în cazul lui Samson: “Căci vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei sale; şi el va începe să izbăvească pe Israel din mâna filistenilor” (13,5 - vezi paralela cu Matei 1,21). 

Apoi, lucrurile încep să se schimbe, poporul începe să privească în jur, creşte sentimentul naţional, şi pe vremea lui Samuel se hotărăsc să ceară şi ei un împărat, considerând că nu sunt deloc mai deosebiţi, sau mai speciali decât popoarele din jurul lor. Samuel nu a văzut bine acest lucru, şi “s-a rugat Domnului” (1 Samuel 8,6). Domnul a răspuns:  “Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de azi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei” (1 Samuel 8,7.8). Samuel era acum, din voia poporului şi nu a Domnului, ultimul izbăvitor. 

La încheierea misiunii lui, după ce face o descriere succintă a acestei permanente situaţii de strâmtorare/izbăvire, face următoarea afirmaţie: “Şi Domnul a trimis pe Ierubaal, şi pe Barac şi pe Iefta şi pe Samuel, şi v-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor voştri care vă înconjurau, şi aţi locuit în linişte” (12,11). Dar ei n-au fost mulţumiţi: “Apoi, când aţi văzut că Nahaş, împăratul fiilor lui Amon mergea împotriva voastră, mi-aţi zis: ‘Nu, ci un împărat să domnească peste noi.’ Şi totuşi, Domnul Dumnezeul vostru era Împăratul vostru” (12,12). Poporul nu mai dorea un izbăvitor, el dorea un împărat. De aceea, din acest moment, rolul izbăvitorului este preluat de proroci. Ori de câte ori poporul era în primejdie, Domnul ridica un proroc pe care îl trimitea la copiii Săi cu avertizări solemne.

Pe această linie a venit Mesia. El trebuia mai întâi să fie “Prorocul” despre care vorbise Moise (Deuteronomul 18,15). De aceea îngerul a vorbit aşa despre Maria: “Ea va naşte un fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1,21).

Acesta este Izbăvitorul nostru, Judecătorul nostru în vreme de “mare strîmtorare.” Iar natura acestei izbăviri este clar arătată: “de păcatele sale.” 

Când înţelegem natura izbăvirii pe care Judecătorul nostru o face în misiunea Sa de curăţire a sanctuarului, atunci teama de judecată dispare ca fumul, iar în locul ei apare o recunoştinţă fără margini. Căci motivaţia unirii cu Dumnezeu este dragostea, nu teama de focul iadului. Printre biruitorii fiarei nu va exista nici unul care a părăsit Babilonul de teamă (“în fugă” - Ezechiel 52,12).

Profeţile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel sunt o glorioasă descriere a misiunii de Izbăvitor a Domnul Isus Hristos. Subiectul acesta este atât de vizibil, încât renunţ să mai prezint versetele respective. Tot aşa este şi cu profeţii mici. Şi totuşi, în ciuda acestor dovezi zdrobitoare, ce imagine deformată aveau iudeii despre caracterul lui Dumnezeu!  Îl vedeau aproape ca pe un duşman al lor.

Cu durere trebuie să recunoaştem că opinia lor este vast împărtăşită de poporul Său din ziua de azi. Dumnezeu este văzut ca un judecător rece şi insensibil, care atunci când se amestecă în viaţa noastră, nu o face decât ca să ne dea “dreapta răsplată” pentru păcatele noastre. Imaginea aceasta despre caracterul lui Dumnezeu trebuie răsturnată. Este chiar scopul soliei îngerului al treilea. El anunţă că a venit timpul izbăvirii, timpul judecăţii lui Dumnezeu, timp în care El doreşte să dea poporului izbăvirea de robia cruntă în care se află.

Aceasta este preţioasa lucrare a Marelui nostru Preot. Curăţirea sanctuarului, sau ştergerea păcatelor, este exact această lucrare de izbăvire a poporului lui Dumnezeu. Profeţii au vorbit despre ea în cuvinte pline de speranţă:

Isaia 1,18: Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada, de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.

Isaia 1,25-27: Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura, cum o topeşte leşia, toate părticelele de plumb le voi depărta din tine. Voi face iarăşi pe judecătorii tăi ca odinioară, şi pe sfetnicii tăi ca la început. După aceea, vei fi numită cetatea neprihănită, cetatea credincioasă. Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el, vor fi mântuiţi prin neprihănire.

Isaia 33,22: Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mântuieşte.

Isaia 4,2-6: În vremea aceea, Odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi “sfânt,” oricine va fi scris printre cei vii la Ierusalim. După ce va spăla Domnul murdăriile ficei Sionului, şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii, Domnul va aşeza peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, un umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii.

Maleahi 3,1-4: Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care Îl căutaţi; solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii lui? Cine va rămânea în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară.

Curăţirea “fiilor lui Levi” este preţioasa lucrare pe care Izbăvitorul nostru o face în marea zi a ispăşirii finale, când Dumnezeu şi biserica Sa trebuie să se unească pentru totdeauna. Aceasta este judecata pe care o face Domnul Isus Hristos pentru poporul Său. Dar ce se curăţă, şi unde se curăţă în ziua ispăşirii?

Domnul a imtenţionat să răspundă acestei întrebări în solia pe care a trimis-o în 1888. Solii Săi au spus clar că, în ciuda părerii unanim acceptate că în ziua ispăşirii sunt şterse păcatele din cărţile cereşti, pentru ultima generaţie păcatele trebuiesc şterse în viaţa credincioşilor. Căci păcatul unui om nu dispare dacă se şterge înregistrarea lui din cărţi.

Deşi părerea generală era că în ziua ispăşirii se ştergeau păcatele din cărţile cereşti, totuşi Ellen White spusese încă înainte de 1888 că aceste rapoarte cereşti pe care noi le numim “cărţi,” nu sunt decât o oglindă perfectă a caracterului.

Domnul posedă deci o copie fidelă a caracterului şi vieţii fiecărui om. Copia este adusă la zi instantaneu, şi astăzi, în epoca calculatoarelor şi operaţiilor matematice complexe realizate în sute de MIPS (milioane de instrucţiuni pe secundă), nimeni nu mai crede că îngerii stau în mână cu pana şi scriu despre noi. Imaginile acestea erau singurele pe care oamenii le puteau înţelege şi comunica mai departe fără pericolul de a fi înţelese greşit. Astfel, ceea ce profeţii numeau foarte corect “cărţi,” noi numim astăzi “microprocesoare” şi “memorie biologică.” Dar indiferent despre ce suport este vorba, informaţia există şi este reprodusă perfect. Deci viaţa mea este originalul, iar în cer (în Hristos) există o copie fidelă despre tot ce fac sau gândesc eu. 

Întrebarea este: Unde se şterge păcatul în ziua ispăşirii? În original, sau în copie? Desigur, ca să fiţi mai siguri, veţi răspunde că în ambele locuri. Solii din 1888 spuneau că, indiferent ce s-ar face cu raportul păcatelor noastre (copia), păcatul nu dispare, căci păcatul este şi produce roade în noi. De aceea, înainte ca Dumnezeu să poată pune capăt păcatului, distrugându-l, El trebuie mai întâi să pună capăt păcatului din noi, altfel am pieri şi noi odată cu păcatul, lucru pe care Dumnezeu doreşte să-l evite cu orice preţ. Chiar cu preţul ca Numele Său să continue să fie batjocorit în faţa familiei Sale universale.

Dacă ştergerea păcatului se poate opera pe copie, “în cărţi,” atunci ce Îl împiedică pe Dumnezeu să o realizeze? Dacă ştergerea păcatelor se face în cărţi, şi a început în 1844, iar în 1887 sora White a spus că este gata să treacă la cei vii, de ce nu a trecut încă? Dacă gândim aşa, ajungem până la urmă să-l  găsim vinovat pentru toate nenorocirile şi războaiele ultimului secol, chiar pe Dumnezeu. Dacă trebuie să şteargă păcatul “în cărţi,” de ce nu o face mai repede? 

Când înţelegem însă că păcatul trebuie şters mai întâi la izvoarele lui, atunci lucrurile se schimbă radical. În această lucrare intervine voinţa liberă a omului, care a produs atâta suferinţă şi chin lui Dumnezeu. Atâta timp cât se află “la uşă” (Apocalips 3,20), El nu poate curăţi pe “fiii lui Levi,” “preoţia sfântă” pe care trebuie să o prezinte “fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta,” în ultimul conflict din jurul autorităţii guvernării divine. De aceea trebuie să intre “deodată” în templul Său (Maleahi 3,1-2).

În 1844 a început judecata de cercetare, ştergerea păcatelor casei Domnului, mai întâi cu cei morţi. Într-adevăr, în cazul lor ştrgerea se face “în cărţi,” pe copie, dar acest lucru doar din cauză că originalul pur şi simplu nu mai există. Cei credincioşi sunt morţi, se odihnesc, iar datorită faptului că în viaţă şi-au mărturisit păcatele şi s-au încrezut în meritele unui Mântuitor crucificat, raportul vieţii lor este curăţit prin sângele Mielului. Aceasta înseamnă afirmaţia din Apocalips 6,11: Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme. Dacă “li s-a dat” o haină albă, înseamnă că la moarte nu o aveau, ceea ce este corect, deoarece păcatele lor nu au fost şterse decât după 1844, când Marele Preot a început lucrarea de ispăşire finală, de îndepărtare a păcatelor din sanctuar. Copia vieţii lor “din cărţi” a fost curăţită, conform făgăduinţei din Maleahi 3, iar aceste persoane vor fi înviate cu caractere identice cu cele ale copiei. Când vor fi chemaţi la viaţă de vocea lui Hristos, ei vor apare cu păcatele deja îndepărtate, conform cu copia spălată în sângele Mielului.

Nu tot aşa se întâmplă cu cei în viaţă din ultima generaţie, care nu vor gusta moartea. La ei ştergerea trebuie să se facă “în original,” adică în viaţa lor. Aceasta este binecuvântata lucrare a noului legământ, o scriere a legii, deci a caracterului lui Dumnezeu, în inima şi mintea copiilor Săi. Iar în timp ce ei “privind devin schimbaţi,” copia din cer nu face altceva decât să reflecte cu fidelitate ce se întâmplă în realitate în ei. 

Izbăvitorul nostru ceresc aşteaptă să ne “judece,” şi ne asigură că “de vor fi păcatele noastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada.” Dar noi nu avem curajul să venim. Nu suntem prea siguri că putem “birui” aşa cum a biruit El, deoarece suntem prea siguri că El nu a fost ca noi. Nu suntem prea siguri că putem scăpa de păcatele noastre, deoarece suntem foarte siguri că ele se şterg “în cărţi.” 

Să ne ierte Domnul că Îl cinstim atât de frumos cu gura, în timp ce Îl ţinem aşa departe de inima noastră (Isaia 29,13). Spunem mereu, pe toate căile, că Îl iubim, în timp ce în realitate Îl ţinem izolat, exilat, în carantină, în “sanctuarul” din cer. Iar în timp ce susţinem zeloşi că El este în sanctuarul din cer, El spune că bate încă la uşa inimii noastre. O asemenea confuzie nu cred că are vreun echivalent pe măsură în toată istoria sacră. Împlinim realitatea unor “umbre” despre care scriem şi predicăm de ani de zile, fără să le înţelegem (Isaia 5; Ezechiel 16; Osea; Cântarea Cântărilor).

Mai are Dumnezeu vreo soluţie pentru această orbire? Sau vom continua aşa generaţie după generaţie, aşteptând să se termine judecata din cer? Avem o soluţie în Zaharia 12. Să sperăm că nu vom pierde această ultimă ocazie:

“Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care l-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-l vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut... În ziua aceea se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie. În ziua acea, zice Domnul oştirilor, voi stârpi din ţară numele idolilor, ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de ei; voi scoate de asemenea din ţară pe prorocii mincinoşi şi duhul necurat... În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne. Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc, şi o voi curăţi cum se curăţeşte argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta. Eu voi zice: ‘Acesta este poporul Meu!’ Şi ei vor zice: ‘Domnul este Dumnezeul meu!’

Aşa ceva nu s-a întâmplat până acum cu nici o generaţie din istoria pământului. Evreii Îl aşteaptă încă pe Mesia să vină, iar noi aşteptăm să se termine judecata de cercetare, deşi ni s-a spus clar că a început în 1844 şi că va fi scurtă. Dar făgăduinţa este sigură. Când ne vom “întoarce privirile” spre Cel pe care L-am străpuns, adică atunci când vom accepta caracterul “mai proeminent” al lui Isus, oferit nouă prin solia lui Jones şi Waggoner, atunci cu siguranţă se va deschide “casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului” un “izvor pentru păcat şi necurăţie.” Şi dacă ne vom întoarce privirile, aceasta va fi doar o minune a dragostei lui Dumnezeu, văzându-ne în “marea strâmtorare” în care ne aflăm de mai bine de o sută de ani.

 

 

 

1. Afirmaţia în sine este corectă. Este adevărat că pionierii au predicat şi au scris că Judecata de cercetare a început în 1844 şi că va fi scurtă. Deşi nu au înţeles deplin semnificaţia ispăşirii finale şi ce implică în realitate această “judecată,” ei au proclamat ceea ce Dumnezeu dorea să fie o realitate. În 1887 E.G.White scria în Marea Luptă că Judecata de cercetare este gata să treacă la cei în viaţă.

Dilema în care se află dr. Ford nu stă în doctrina “naivă” a pionierilor şi nici în seriozitatea darului profetic al lui E.G.White, ci în lupta înverşunată pe care el însuşi o duce de o viaţă, încercând să discrediteze istoria noastră de după 1888 (şi nu este primul), şi solia trimisă prin Waggoner şi Jones.

Este adevărat că atunci când eliminăm episodul 1888, perplexitatea în legătură cu doctrina pionierilor este totală. Doctrina adventă devine confuză şi chiar absurdă când nu înţelegem că ceva grav a afectat planul lui Dumnezeu în desfăşurarea profetică pe care am moştenit-o şi o propovăduim.

Cazul pe care îl aduce dr. Ford în discuţie este un exemplu. Un alt exemplu este credinţa care ne dă numele: apropiata venire a lui Hristos. Este greu de suportat să anunţi mereu că Isus vine, ca apoi să te scurgi prin secole ca un anonim fără speranţă. Mai este cazul “Ploii Târzii” şi “Marei Strigări,” despre care Ellen White spunea că “a şi început” în solia din 1888, ca astăzi, la peste 100 de ani de atunci, să ne rugăm an de an pentru trimiterea ei. Dacă “a început,” de ce nu se vede, de ce o chemăm mereu?

Acestea sunt doar câteva dintre problemele serioase aduse de neînţelegerea istoriei noastre. Ne uimim cum pot savanţii evrei de astăzi  să aştepte venirea lui Mesia, când noi ştim bine că Mesia a venit acum 2000 de ani. Se pare că suntem în aceeaşi situaţie.

Există oare o rezolvare a acestor dileme, sau credinţa noastră este o copilărie, bună de batjocura “ficelor Babilonului”? Dacă avem curajul să fim confruntaţi cu eşecul major al istoriei noastre, atunci Da, există o explicaţie, există o rezolvare.

Este adevărat: “Judecata de Cercetare a început în 1844 şi va fi scurtă.” În 1857 acest adevăr era înţeles de un “corp” de credincioşi. În 1887 Dumnezeu anunţa că este gata să treacă la Judecata celor Vii. În 1888, această binecuvântare atârna deasupra bisericii. Totul era gata. Ploaia glorioasă, care ar fi dus la maturizarea Miresei, stătea să cadă. Trupul lui Hristos era chemat la “nuntă” (unirea dintre divin şi uman - COL 133). Sigilarea şi Marea Strigare erau la un pas. La 40 de ani după începerea lucrării, deci într-o generaţie, lucrarea era gata de încheiere. 

Ce nu pot înţelege nici evanghelicii, nici dr. Ford, este că atunci când Mireasa zice nu, Mirele nu o poate forţa să vină la nuntă. Tot ce poate face El este să aştepte şi să insiste. Dacă dragostea nu poate convinge, nimic nu poate.

Exact acest lucru s-a întâmplat în 1888. Domnul a “trimis o foarte preţioasă solie prin fraţii Waggoner şi Jones,” deoarece Mireasa nu Îl cunoştea pe Mire atât de bine încât să poată avea loc o unire care să producă ştergerea păcatelor, rodul ispăşirii finale, al Judecăţii de Cercetare. Dar Mireasa a spus despre noua imagine a Mirelui: “Nu este acesta iubitul meu.” Acum 2000 de ani, Mireasa mai spusese odată: “Nu este acesta iubitul meu.” Ei aveau pe Moise. Ei stăteau la vechile hotare. Erau copiii lui Avraam.

Solia din 1888 a adus “mai proeminent în ochii lumii pe Mântuitorul,”  dar Mireasa nu L-a recunoscut. Ea Îl ştia altfel. Şi era mulţumită. Astfel, chipul “mai proeminent” al lui Hristos a fost ţinut “departe de lume prin acţiunea propriilor noştri fraţi” (1SM 234, 235).