Stimate frate Moldovan,

 

În numărul din februarie al revistei pe care o conduceţi aţi publicat un articol intitulat „Este Dumnezeu în stare să pedepsească?” în care vă exprimaţi poziţia cu privire la din ce în ce mai controversatul subiect al caracterului lui Dumnezeu în procedura Sa cu păcatul şi păcătoşii. [1]

Deşi dumneavoastră vă desfătaţi în a bagateliza acest subiect, onorându-l cu ghilimelele de rigoare, doresc să vă reamintesc faptul că marea controversă care a început în ceruri avea ca subiect central exact adevărul despre caracterul Tatălui nostru, aşa cum era el oglindit în lege. Este posibil ca dumneavoastră să fi auzit de el doar în ultimele decenii, dar dacă veţi privi în urmă, cel puţin până la porţile Edenului, veţi constata că istoria sacră este străbătută de disperarea lui Dumnezeu de a se face cunoscut poporului Său: „Israel nu Mă cunoaşte” (Isaia 1,3).

Teologia pe care o apăraţi dumneavoastră a avut şansa să fie impusă popoarelor Europei în timpul evului mediu, iar noi putem analiza astăzi consecinţele unei asemenea imagini despre Dumnezeu. De la A la Z (Abel la Zaharia, fiul lui Berechia – Matei 23.35) oameni au fost omorâţi deoarece fraţii lor erau siguri că astfel aduc „o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16.2), iar explicaţia pe care o dă Isus acestui comportament aberant este „pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (Ioan 16.3).

Poporul ales, păzitorii luminii şi deţinătorii adevărului sacru, au adus asupra omenirii cel mai mizerabil sortiment de beznă spirituală, făcându-i pe păgâni să-L privească pe Dumnezeu ca fiind un tiran. [2] Nebunia pe care noi o numim astăzi evul întunecat s-a născut şi s-a hrănit tocmai dintr-o asemenea imagine despre caracterul lui Dumnezeu. Inchiziţia nu a fost altceva decât întruparea fidelă a teologiei despre care dumneavoastră spuneţi că rezultă clar din Biblie, că „Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos.” Voi reveni asupra acestei uluitoare formulări.

Dumneavoastră spuneţi:

„Se consideră că această 'lumină nouă' descoperă caracterul plin de bunătate al lui Dumnezeu, că trebuie vestită lumii în timpul nostru şi că, în funcţie de primirea sau respingerea acestei învăţături, lumea va fi împărţită în două tabere: a celor ce Îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat şi a celor ce Îi denaturează caracterul.”

Deşi dumneavoastră îi desconsideraţi, este adevărat că eu mă număr printre cei care consideră aşa. Şi am descoperit că mai este cineva care consideră la fel:

„Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie vestită lumii este o descoperire a caracterului dragostei Sale” (Parabole 283).

„În lume există numai două categorii de oameni, cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi cei care nu Îl cunosc. Omul spiritual aparţine primei categorii, omul firesc aparţine celei de-a doua, iar categoria de care aparţinem este determinată de concepţia noastră despre caracterul Tatălui şi al Fiului” (Review and Herald, 10 februarie 1891).

Nu credeţi că ar fi instructiv să ne întrebăm ce concepţie are omul firesc despre caracterul Tatălui şi al Fiului?

Iată încă o afirmaţie a Spiritului Profeţiei din categoria celor pe care le sortaţi la “se consideră”:

„Lumea este învăluită de întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu. Oamenii pierd cunoştinţa caracterului Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare în puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, îndurării şi a adevărului Său” (COL 415).

Vă rog să remarcaţi nuanţa afirmaţiei de mai sus. Sora White nu vrea să lase să se înţeleagă că întunericul care învăluie lumea se datorează unei lipse a cunoaşterii lui Dumnezeu, ci a unei înţelegeri greşite şi interpretări greşite a caracterului Său.

Acesta este exact subiectul nostru.

Este oare posibil ca cineva, cu Biblia în mână, să înţeleagă greşit şi să interpreteze greşit caracterul lui Dumnezeu? Priviţi la sutele de biserici, culte, secte şi grupări creştine care alcătuiesc Babilonul spiritual. Toate sunt sigure că Îl cunosc corect pe Dumnezeu şi caracterul Său. Toate declară că Dumnezeu este dragoste. Toate îşi sprijină cunoaşterea lui Dumnezeu pe Biblie, adică pe ce au scris “proorocii şi apostolii,” cum spuneţi dumneavoastră. Toate mărturisesc vehement că Isus Hristos este Mântuitorul lumii. Şi totuşi, “lumea este învăluită de întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu.” Cum este posibil? De ce se întâmplă așa?

Răspunsul este evident: Creştinismul modern, ca şi Israelul de pe vremea lui Ilie, a “înţeles greşit şi interpretat greşit” caracterul lui Dumnezeu. Şi aceasta în ciuda faptului că studiază Golgota de două mii de ani.

Poporului nostru îi este foarte dragă ideea că Dumnezeu ne-a chemat să fim un al treilea Ilie, deşi pare să nu înţeleagă implicaţiile acestei misiuni. Nu numai că nu avem curajul să spunem lumii că se închină lui Baal, dar nu avem nici măcar conştienţa că ar fi vreo deosebire între Hristos şi Baal.

Una dintre explicaţiile pentru care lumea creştină a “înţeles greşit şi interpretat greşit” caracterul lui Dumnezeu se află în următoarea declaraţie a Spiritului Profeţiei:

“Efortul permanent al lui Satana este acela de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă” (GC 569).

Se prezintă aici trei domenii care au necesitat efortul permanent al lui Satana: a) caracterul lui Dumnezeu, b) natura păcatului, c) adevăratele puncte în dispută din marea controversă. Deşi toate trei sunt vitale pentru încheierea marii controverse, şi ar merita şi efortul nostru permanent de a le înţelege, voi face scurte referiri la cel de-al doilea, natura păcatului.

Ce este păcatul? Cum afectează el viaţa inteligentă? Este el o decizie producătoare de moarte, luată în cel mai deplin sens al libertăţii, sau este o ofensă morală adusă autorităţii, care se vede astfel pusă în situaţia de a lua măsuri disciplinare?

Voi folosi două ilustraţii:

Regia de distribuţie a energiei electrice şi-a extins reţeaua într-o localitate foarte izolată şi avertizează pe beneficiari de pericolele la care se expun dacă vor atinge firele, “chiar căzute la pământ” cum sună un enunţ de-al lor. Oamenii încep să dezbată avertismentul. Unii sunt de părere că Regia este egoistă şi exclusivistă, dorind să păstreze doar pentru ea anumite privilegii. Din această cauză ea va lua măsuri de pedepsire contra tuturor celor care calcă regulile. Ei văd în această interdicţie o ofensă morală. Alţii sunt de părere că Regia nu va lua nici o măsură disciplinară contra călcătorilor legii, căci aceştia sunt morţi mai înainte de a putea fi judecaţi şi condamnaţi. Cine are dreptate?

Un alt caz. Nimeni nu contestă necesitatea sau utilitatea legii circulaţiei. Ce reprezintă călcarea ei? O ofensă adusă legiuitorului care a emis legea? Să ne imaginăm că dintr-o dată acest legiuitor ar înceta să mai existe. Din acest motiv ar înceta să mai fie mortală călcarea legii? Am putea trece liniştiţi pe roşu, deoarece nu am mai avea pe cine să supărăm?

Aceasta este dilema în care se află locuitorii planetei noastre, acoperită de bezna necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Am fost făcuţi să credem că Dumnezeu, supărat pe noi că nu respectăm bunele reguli pe care le-a impus El, va “pedepsi până la exterminare” pe toţi cei care refuză oferta mântuitoare a Fiului Său. Iar apoi ne mirăm de ce lumea islamică refuză cu încăpăţânare creştinismul, pe care îl percep ca pe o morală imorală.

Păcatul nu este o jignire adusă sistemului de guvernare al lui Dumnezeu, ci o despărţire voluntară de izvorul vieţii, despărţire a cărei consecinţă finală este moartea. Să ne imaginăm, prin absurd, că viaţa ar putea continua, cumva, fără prezenţa Creatorului. În această situaţie, călcătorii legii divine ar continua să trăiască la infinit, deoarece nu mai are cine să-i nimicească pentru nelegiuirea lor? Este ca şi cum am spune că atingerea firelor electrice nu mai produce moartea în ziua când conducerea regiei de electricitate ar fi demisă.
Un tată, preocupat de pericolul la care se expune copilaşul lui încercând să introducă un cui în priză, şi nereuşind să-l convingă pe alte căi, recurge la ultima soluţie, o urecheală zdravănă pentru neascultare. Speriat de perspectiva pe care o cunoaşte deja, copilul se ţine departe de priză. Zilele trec, ameninţarea este repetată periodic, iar copilul devine matur la rândul lui. Tot ce ştie el despre cuie şi priză este că s-ar putea să aibă probleme cu urechile. Noi spunem că este vorba despre un om dezinformat. Ce ne facem însă atunci când tatăl continuă să creadă că urecheala este încă singura soluţie pentru siguranţa fiului lui ajuns la maturitate? Ce spectacol dezolant! Şi totuşi se întâmplă…

Articolul dumneavoastră citează un fragment pe care îl prezentaţi ca fiind un comentariu anonim, deşi ştiţi foarte bine că articolul din care l-aţi luat nu este deloc anonim. El se numeşte “Ce este SLAVA care nimiceşte?” fiind publicat în buletinul numit “Domnul, neprihănirea noastră.” Argumentaţia dumneavoastră combate concluzia articolului meu, că “dragostea agape a lui Hristos descoperă dureros, mortal, natura ucigaşă a păcatului.”

Aţi putut ajunge la asemenea concluzii deoarece neglijaţi să răspundeţi unor întrebări presante: Ce spune Ellen White că este slava lui Dumnezeu? Care este adevărul despre natura păcatului? Dacă milioanele de oameni care au pierit cataclismic ca urmare a mâniei lui Dumnezeu (vezi citatele biblice pe care le enumeraţi în articol) au fost pedepsiţi pentru nelegiuirile lor, de ce mai trebuie să fie înviaţi la sfârşit, dacă “şi-au distrus simţul moral şi sunt cu totul insensibili faţă de lucrarea Duhului Sfânt”? Ce rost are să chemi la viaţă nişte animale insensibile? Dacă tot au plătit cu viaţa nelegiuirea lor şi nu mai au simţ moral, la ce le-ar folosi să asiste la încă o prezentare a dragostei lui Dumnezeu în Hristos, pe care nu au apreciat-o nici atunci când mai aveau simţ moral?

Căutaţi în toată această istorie nebună a păcatului, şi nu veţi găsi nici o civilizaţie, oricât ar fi fost ea de crudă, care să practice o asemenea dublă pedepsire. Nici chiar Nero nu a procedat cu duşmanii lui aşa cum înţelegeţi dumneavoastră că va face Dumnezeu în final.

Va trebui să vă decideţi: Ori nimicirile pe care le daţi exemplu din trecut nu au fost o pedeapsă de la Dumnezeu, ori nimicirea din final nu este o acţiune de nimicire a lui Dumnezeu.

Am observat că vă place mult să insistaţi pe dreptatea lui Dumnezeu. După ce criterii funcţionează dreptatea dacă nu există o lege? Chiar dumneavoastră recunoaşteţi că Dumnezeu nu este arbitrar. Mai ştiţi vreo lege după care operează Creatorul, afară de legea veşnică din care nu se va schimba o frântură de slovă?

Este adevărat că Biblia este plină de pasaje care spun „clar” cum Dumnezeu a intervenit să nimicească pe vrăjmaşii lui Israel, iar uneori chiar pe Israel. Tot aşa, sora White descrie şi explică aceste pasaje în acelaşi limbaj al nimicirii şi distrugerii. Sunt unele locuri în Scriptură unde se spune tot la fel de clar că Dumnezeu minte, că foloseşte amăgirea şi stârneşte pe îngeri ca să înşele şi să ucidă. Într-un loc se spune că toate nenorocirile care se întâmplă într-o cetate sunt făcute de Dumnezeu. Ba există locuri în care se spune că El a creat răul.

Într-una dintre cărţile Bibliei (Iov) se ţin prelegeri lungi despre pedeapsa lui Dumnezeu şi caracterul Său, a căror inspiraţie vine de la un „duh... cu o înfăţişare necunoscută” (capitolul 4). Poate vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să auziţi vorbitori contemporani care prezentau poporului cuvântul Domnului, dar îl citau pe Elifaz sau pe Bildad. Pentru astfel de spectatori ai marii controverse, tot ce vine de sus este de la Dumnezeu, uitând că mai sunt unii care fac să cadă foc din cer. Eu înţeleg perfect şi nu mă deranjează felul în care slujitorii lui Iov prezentau originea calamităţilor care s-au abătut peste familia lui. Dar este inacceptabil ca slujitorii de azi, care au privilegiul primelor 12 versete din capitolul unu al cărţii lui Iov, să vadă lucrurile în aceeaşi lumină ca prietenii lui Iov.

Dumneavoastră faceţi parte din elita teologică adventistă din România. Vă rog să vă imaginaţi o clipă printre ucenicii Domnului, atunci când nu au fost primiţi să poposească într-una dintre localităţile samaritenilor. Ucenicii erau cunoscători ai Scripturii, erau zeloşi pentru cauza lui Dumnezeu şi se numărau printre cei mai favorizaţi oameni de pe pământ, în compania directă a Dorinţei Veacurilor. Ce reacţie aţi fi avut atunci când colegii dumneavoastră mai titraţi, Ioan şi Iacob, au cerut permisiunea să trimită foc din cer peste acei amărâţi din Samaria, „aşa cum a făcut Ilie”? V-aţi fi alăturat acestei cereri legitime? Aţi fi argumentat în favoarea ei, spunând că Scriptura este clară în legătură cu acest subiect? Aţi fi citat versetele pe care le prezentaţi în articol? Mai mult, după mustrarea Învăţătorului, aţi fi recunoscut că spiritul care vă însufleţeşte este cel care a făcut eforturi permanente de a „reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă”? Sau aţi fi continuat să susţineţi că Scriptura este clară şi că aţi înţeles-o corect?

De ce acest limbaj întunecat care străbate Scriptura de la un capăt la altul? Pavel încearcă şi el să explice fraţilor lui evrei situaţia în care se găsesc. El le reproşează că ei sunt mulţumiţi cu forma, dar le scapă conţinutul, iar cheia în toată această dilemă este “cuvântul despre neprihănire.” În termenii noştri, nu au reuşit să înţeleagă legătura vitală între neprihănirea lui Hristos şi caracterul lui Dumnezeu. Vă rog să citiţi nenumăratele pasaje unde EGW explică ce este neprihănirea lui Hristos. [3] După definiţia ei, este caracterul lui Dumnezeu. Acesta a fost punctul central al misiunii lui Hristos – descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Iată un pasaj semnificativ din Semnele Timpului, 20 ianuarie 1890:

„Hristos a venit pentru a-L face cunoscut pe Tatăl. Noi vedem în El chipul Dumnezeului nevăzut. El a îmbrăcat divinitatea Sa cu omenescul, şi a venit în lume pentru a îndepărta concepţiile greşite despre caracterul lui Dumnezeu, pe care le-a implantat Satana în minţile oamenilor. Noi nu puteam privi slava descoperită a lui Dumnezeu în Hristos şi să trăim; tocmai de aceea El a venit înveşmântat în omenesc, pentru ca să ne putem apropia de Răscumpărătorul nostru. Suntem chemaţi să privim la Domnul Dumnezeul nostru în persoana Fiului Său. Hristos a venit în haina naturii omeneşti, slava Sa fiind acoperită de omenesc, pentru ca omul pierdut să poată comunica cu El şi să trăiască. Prin Hristos putem înţelege ceva despre Cel plin de slavă şi sfinţenie. Isus este scara tainică pe care putem urca pentru a privi slava Dumnezeului infinit. Prin credinţă Îl vedem pe Hristos stând între omenire şi divinitate, făcând legătura între Dumnezeu şi om, între pământ şi cer.”

Vă rog să notaţi felul fascinant în care EGW încheie acest articol.

În întreaga istorie sacră Dumnezeu a trebuit să se acopere, pentru ca „omul pierdut să poată comunica cu El şi să trăiască.” Aşa se explică limbajul întunecat, „acoperit,” din Vechiul Testament. La împlinirea vremii, Fiul Său a fost obligat din nou să acopere slava lui Dumnezeu, insuportabilă chiar pentru ucenici. Iar acum, la sfârşitul timpului, spre disperarea Sa, Dumnezeu trebuie să continue să Se acopere, cu consecinţele catastrofale care decurg de aici. În condiţiile prezente de înţelegere a caracterului lui Dumnezeu, îngerul din Apocalips 18 nu are absolut nici o şansă.

Deşi se pare că teoretic sunteţi de acord cu afirmaţia sorei White că „forţa constrângătoare în toate formele ei nu se găseşte decât sub guvernarea lui Satana,” totuşi argumentele pe care le aduceţi susţin din plin concluzia uluitoare la care ajungeţi: „Dumnezeu are dreptul să pedepsească, a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos.”

Eu nu cunosc o forţă mai constrângătoare decât ameninţarea cu moartea. Dacă este cum spuneţi dumneavoastră, dacă Dumnezeu vrea să ne treacă din împărăţia lui Satana în împărăţia Sa sub ameninţarea cu exterminarea, atunci toată demonstraţia pe care a făcut-o Fiul Său aici pe pământ nu a fost decât circ de prost gust. Să accepţi un sacrificiu cu consecinţe veşnice spre a demonstra dragoste, când în realitate argumentul este exterminarea, este cel mai prost exerciţiu de logică pe care îl poate găsi cineva. Descrierea pe care o faceţi dumneavoastră este corectă. Numai că ea îl reprezintă pe Baal şi nu pe Mântuitorul nostru, iar dumneavoastră faceţi această confuzie deoarece nu ştiţi că „Satana şi-a aruncat umbrele de-a lungul căii fiecărei fiinţe omeneşti, ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul” (RH 10.02.1891).

Sub ameninţarea cu exterminarea se pot obţine multe lucruri. Unul singur nu se poate: dragostea. Iar dumneavoastră vreţi să spuneţi bisericii că dragostea obţinută sub ameninţarea cu moartea este acceptabilă în împărăţia lui Dumnezeu.

Există în Biblie o descriere a unei situaţii de la încheierea istoriei pământului unde oamenii sunt ameninţaţi că vor fi pedepsiţi până la exterminare dacă nu se vor închina fiarei (Apocalips 13.15) apoi, un capitol mai departe, aceiaşi oameni sunt ameninţaţi că dacă se închină fiarei vor fi „chinuiţi în foc şi pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.” Dintr-o asemenea dilemă nu se poate ieşi decât dacă înţelegem corect ce este mânia balaurului şi ce este mânia Mielului. [4] Dacă mânia Mielului înseamnă acelaşi lucru ca şi mânia balaurului, ne aşteaptă o viaţă veşnică extrem de sumbră.

Chiar titlul articolului dumneavoastră induce confuzie. Întrebând dacă este Dumnezeu „în stare să pedepsească” insinuaţi că unii ca mine ar dori să propună bisericii un Dumnezeu neutru, blajin şi permisiv, în spatele căruia iubitorii de păcat aiurează în plăceri nepermise. [5] Eu sunt unul dintre cei care cred că Dumnezeu chiar pedepseşte, numai că o face într-un fel mult mai eficient decât crede teologia adventistă. El pune cărbuni aprinşi în capul duşmanilor Săi pe calea cea mai productivă şi conformă cu neprihănirea: iubindu-i şi făcându-le bine (Romani 12, 20; Matei 5, 44-45).

Este adevărat că poporul lui Dumnezeu de-a lungul istoriei nu a înţeles şi nu a reacţionat decât la limbajul biciului, şi se pare că nici generaţia prezentă nu a depăşit acest nivel. O prezentare a caracterului lui Dumnezeu aşa cum îl văd eu s-ar putea să ne facă să pierdem majoritatea zdrobitoare a membrilor noştri, dar sigur vor rămânea destui de partea lui Dumnezeu care să vadă ziua ispăşirii pentru cei vii, atraşi de dragostea jertfitoare a lui Dumnezeu descoperită în Hristos. Dar această teologie în care Dumnezeu „a pedepsit şi va pedepsi până la exterminare pe cei care nu acceptă oferta mântuitoare prin Isus Hristos” nu va produce niciun candidat la ploaia târzie, deoarece obedienţa care vine din ameninţarea cu moartea este absolut inacceptabilă în împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu numai atât. O astfel de imagine despre Dumnezeu nu poate încheia marea controversă, deoarece ea perpetuează minciuna iniţială a lui Satana că păcatul nu omoară pe nimeni. [6]

Pe mine nu mă deranjează faptul că dumneavoastră vă simţiţi privilegiat să mai ţineţi biberonul la gura corpului pastoral din România doi-trei ani în plus. Ce mă tulbură şi mă face să atrag atenţia asupra acestor subiecte controversate este faptul că îi faceţi pe oameni să creadă că acesta este „laptele duhovnicesc” fără de care se vor anemia serios. Cel puţin de când urmăresc eu scena teologică din ţara noastră, singurele lucruri care s-au schimbat în domeniul adevărului prezent au fost forma şi culoarea biberonului. Iar eu, în naivitatea mea, aşteptam să văd pe masa poporului – care ar trebui să fie Curierul Adventist – cuvântul despre neprihănire, prezentat de acele minţi care, prin întrebuinţare, s-au deprins să deosebească binele şi răul. [7]

În finalul articolului vă exprimaţi dorinţa după o lumină nouă care să nu fie în contradicţie cu ceea ce au spus proorocii. Din păcate o asemenea lumină nu are nici o şansă de supravieţuire în actualul climat teologic, deoarece noi, ca popor, am avut o percepţie greşită despre ce au spus proorocii chiar la subiectul pentru care Dumnezeu ne trimite lumină. În acest sens este ea nouă. EGW spune că ucenicii Domnului erau socotiţi periculoşi de către preoţi şi cărturari deoarece „aduceau învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice” (TM 70). Aştept, frate Moldovan, să călcaţi pe urmele celor pe care îi numiţi apostolii Domnului. Pentru moment, eu vă descopăr printre cei cărora se adresa EGW în cuvintele următoare:

“Există unii care se laudă cu marea lor precauţie în a primi “lumină nouă,” cum o numesc ei. Dar ei sunt orbiţi de vrăjmaşul şi nu pot discerne lucrările şi căile Domnului. Lumină, lumină preţioasă vine din cer, iar ei se aliniază împotriva ei. Ce va urma? Ei vor accepta solii pe care nu le-a trimis Dumnezeu, devenind astfel şi mai periculoşi pentru cauza lui Dumnezeu, deoarece aşează standarde false. Oameni care ar fi putut fi de mare ajutor dacă învăţau de la Hristos şi înaintau din lumină în lumină, au devenit piedici reale, mereu gata să pună la îndoială, risipind timp preţios fără să contribuie la ridicarea spirituală a bisericii. Ei provoacă îndoială şi teamă. Ei amăgesc minţile, făcând pe oameni să accepte sugestii care nu sunt sigure. Ei nu pot vedea mai departe, nu pot discerne concluzia logică a problemei. Puterea lor morală se risipeşte pe lucruri nesemnificative; ei văd un atom cât o lume, şi o lume cât un atom” (Special Testimonies A01B 8 p.12).

“Nu sunt decât puţini cei care înţeleg solia îngerului al treilea; şi totuşi, aceasta este solia pentru acest timp. Este adevăr prezent... Însoţitorul meu a spus: “Mai este multă lumină care trebuie să strălucească din Legea lui Dumnezeu şi din evanghelia neprihănirii. Această solie, înţeleasă în adevăratul ei caracter, şi proclamată prin Duhul, va lumina pământul cu slava ei” (Manuscris 15, 1888).


*****************
[1] Este absolut regretabil că dumneavoastră şi unii dintre colegi legaţi discuţia despre caracterul lui Dumnezeu de agitaţia produsă de Odihna de Sabat. Doresc să vă asigur că nu am nicio simpatie pentru teologia acestui grup de oameni. Mă întristează şi pe mine că unii dintre membrii bisericii noastre li se alătură fără niciun pic de discernământ. Multe dintre credinţele lor sunt mai mult decât lipsite de orice sens. Dar aceasta nu înseamnă că tot ce cred şi publică ei reprezintă erezie curată. De fapt, nu cunosc nici o grupare creştină care să fie complet eronată. Există destul de mult adevăr chiar în poziţia pe care a prezentat-o Satana în marea controversă. Nu ar fi exclus ca Satana, văzând că acest subiect – distrugător pentru el – nu mai poate fi evitat în România datorită soliei neprihănirii lui Hristos, l-a introdus pe o pastilă otrăvită, asigurându-se că astfel nu se va mai atinge nimeni de el. Şi se pare că aproape a reuşit.
Poziţia pe care o combateţi dumneavoastră este însă puternic susţinută de stimaţi şi onoraţi profesori universitari adventişti, loiali bisericii întreaga lor viaţă. Unul dintre ei este A.Graham Maxwell, ale cărui casete audio au stat ani de zile în arhivele Uniunii Române (dacă nu or fi şi acum acolo). El şi-a făcut misiunea vieţii din a prezenta bisericii „o privire asupra caracterului Tatălui nostru Ceresc în contextul mai larg al marii controverse” cum obişnuieşte el să spună. Poate că FTWright a învăţat foarte multe de la el. Vă rog insistent să ascultaţi seria de predici a lui A.Graham Maxwell intitulată „Conversations about God.” Îmi pare rău să văd cum vă luptaţi cu cei şapte pitici de peste drum, când în realitate uriaşul pe care trebuie să-l combateţi se află chiar în ograda noastră. (Alte serii audio, de acelaşi autor, pe care le puteţi găsi la Uniune: „Another Look at God,” „Servants or Friends,” „The Mistery of the Missing Minneapolis Manuscripts,” „Faith, Righteousness and Inquiry” şi „Who Really Won at Minneapolis”).

[2] EGW – Desire of Ages 37 (The Fulness of Time): „Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran.”

[3] vezi articolele de la adresa: www.gsm1888.ro/articole.htm în special „Neprihănirea lui Hristos.”

[4] vezi articolul „Mânia lui Dumnezeu” de la aceeaşi adresă.

[5] idem, articolul „Dumnezeu pedepseşte.”

[6] Cea mai mare parte din vina pentru percepţia greşită pe care o are creştinismul despre caracterul lui Dumnezeu provine dintr-o concepţie eronată despre natura păcatului. Dacă este adevărat că „hotărât că nu veţi muri,” cum a spus Satana la început, atunci trebuia găsită o soluţie pentru eradicarea nelegiuiţilor, pe care păcatul lor nu îi omora. Iar soluţia a fost o incursiune de nimicire din partea lui Dumnezeu. Din acest motiv, v-aş ruga să faceţi un studiu şi să scrieţi un articol despre natura păcatului.

[7] Nimeni nu poate deosebi între bine şi rău fără lege. Singura frontieră dintre fărădelege şi neprihănire este legea. Afirmaţii de genul că poţi călca legea dacă o faci cu dragoste şi milă, sau dacă ai o poziţie privilegiată în univers, spulberă această frontieră şi ne plasează în domeniul arbitrariului.