„Și oricine nu se hrănește decât cu lapte nu este obișnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc” (Evrei 5:13).

Acestă aspră acuzație a lui Pavel către frații de la Ierusalim, că ei au ajuns „greoi la pricepere,” se află în contextul încercării lui de a explica misiunea Omului Isus Hristos de Mare Preot, înalta funcție oferită Lui de Tatăl.

Apostolul deplânge aici interesul fraților pentru lucrurile începătoare ale credinței și uimitoarea lor indispoziție de a trece la lucrurile serioase, grave, strategice, ale marii controverse. Întregul lor interes se concentra pe ce a făcut Isus pentru ei prin crucea Sa, dar nu aveau niciun interes pentru lucrarea Lui de dincolo de perdea.

El observa clar această tendință, și era îngrijorat de consecințele ei, dar nici în cel mai absurd coșmar nu ar fi crezut că este posibil ca acest interes pentru lucrurile începătoare ale credinței să amâne încheierea lucrării lui Dumnezeu cu peste două milenii.

Frații de la Ierusalim erau sincer perplecși citind asemenea acuzații absurde. Ce ar putea fi mai important decât lucrarea, viața și moartea Mântuitorului lor? Dacă El a „ridicat păcatul omenirii” prin moartea și învierea Sa, ce altceva ne-ar mai putea interesa, dincolo de această veste foarte bună?

Noi privim azi peste aceste două milenii scurse inutil, și înțelegem conflictul acela dintre „lapte” și „hrană tare” mult mai bine decât puteau ei atunci; și constatăm că acesta a fost conflictul fiecărei generații. Accentul a fost pus pe viața, moartea și învierea lui Isus ca fiind înlocuitoare, și s-a negat vehement orice lucrare ulterioară a lui Hristos ca fiind necesară sau posibilă în prezent.

Pavel a văzut această tendință încă de atunci, și de aceea în capitolul 6 insistă că Hristos a pătruns „dincolo de perdea” ca înainte-mergător al nostru, și nicidecum ca înlocuitor al nostru. Pavel spune că aceasta este singura noastră speranță, să-L urmăm în această lucrare în care El a pășit primul, când a fost făcut „o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul.”

Noi preluăm astăzi această serioasă invitație lansată de el, să pătrundem prin credință dincolo de perdeaua dinlăuntrul templului, acolo unde Marele nostru Preot oficiază lucrarea Sa finală, și o propunem poporului nostru ca unică speranță pentru încheierea marii controverse prin Nunta Mielului.

Iar urmașii de azi ai fraților de la Ierusalim de atunci privesc la noi la fel de sincer perplecși, și nu înțeleg nici în ruptul capului de ce complicăm noi vestea bună, când ea — s-a dovedit în decursul acestor două milenii — a adus mântuire multor suflete.

Adevărat, a adus mântuire multor suflete, dar nu I-a permis lui Hristos să părăsească poziția de Mare Preot și să devină împărat al împăraților. Iar fără această trecere, nu există revenirea aceasta care ne dă numele și caracterul.

Si dacă nu vedem importanța capitală a schimbării slujbei lui Hristos este pentru că am rămas greoi la pricepere, dependenți de laptele „învățăturilor începătoare ale credinței” și disperați împotriva „cuvântului despre neprihănire.”