Aceasta este jertfa, preoţia şi lucrarea lui Hristos în serviciul Său în sanctuarul şi adevăratul cort care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul. Aceasta este mărturia din epistola către Evrei despre adevărul, valoarea şi eficienţa jertfei, preoţiei, sanctuarului şi slujbei lui Hristos.

Dar nu numai în epistola către Evrei se găseşte acest mare adevăr. Deşi nu este atât de direct abordată şi atât de complet analizată în nici un alt loc din Biblie ca aici, problema marii preoţii a lui Isus este regăsită de-a lungul întregului Nou Testament, la fel cum problema sanctuarului şi a marii preoţii din dispensaţiunea levită se regăseşte de-a lungul întregului Vechi Testament, deşi nu este atât de direct abordată şi nici atât de complet analizată în nici un alt loc, aşa cum este în Leviticul.

În ultima carte a Noului Testament, chiar în primul ei capitol, este văzut “cineva care semăna cu Fiul omului,” îmbrăcat în haina Marelui Preot. De asemenea, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, Ioan a văzut “stând în picioare, un Miel” care “părea înjunghiat,” şi a mai văzut un altar de aur şi un înger cu o cădelniţă de aur, care aducea tămâie pe acest altar de aur, tămâie al cărei fum se ridica înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor. Iar înaintea scaunului de domnie, ardeau şapte lămpi de foc. Acesta era templul lui Dumnezeu din cer, “templul cortului mărturiei.” Aici este făgăduit că cei ce au parte de prima înviere şi asupra cărora a doua moarte nu are efect, vor „fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Iar când cerul dintâi şi pământul dintâi vor trece, şi nu va mai fi loc pentru ele, când noul cer şi noul pământ vor fi instaurate, cu cetatea sfântă coborând din cer de la Dumnezeu, cortul lui Dumnezeu fiind cu oamenii, El locuind în ei ca Dumnezeul lor, iar ei ca popor al Său; atunci când El va fi şters definitiv lacrimile din ochii lor şi când nu va mai fi moarte, nici necaz, nici plâns, nici suferinţă, atunci şi numai atunci va fi declarată cetatea lui Dumnezeu: „În cetate n-am văzut nici un templu.”

Deocamdată, există în mod sigur o preoţie, un sanctuar şi un serviciu în această dispensaţiune, la fel de sigur cum au existat în vechime. Ba chiar acestea actuale sunt mai veritabile pentru că, deşi în vechea dispensaţiune existau, ele erau doar o reprezentare pentru vremurile de atunci, o reprezentare a ceea ce astăzi este cu adevărat în ceruri.

Această preoţie, lucrare şi acest sanctuar din cer ale lui Hristos reies prea clar pe parcursul Noului Testament pentru a putea fi negate. Şi, cu toate acestea, există un lucru la care puţini se gândesc, un lucru aproape necunoscut şi greu crezut în lumea creştină de azi.

De ce şi cum este posibil? Există o cauză. Scriptura o prezintă, iar faptele o demonstrează.

În capitolul şapte al cărţii lui Daniel, au fost văzute de profet, în viziune, cele patru vânturi ale cerului, izbucnind pe marea cea mare, “şi patru fiare mari… deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur;” simbolizând împărăţia mondială a Babilonului. Cea de-a doua “era ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură şi între dinţi” şi reprezenta imperiul mondial Medo - Persan. A treia fiară era ca un pardos care avea patru capete şi pe spate patru aripi, ca o pasăre. Ea simboliza domnia peste întreaga lume a lui Alexandru cel Mare, imperiul Grec. A patra fiară era “nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne.” Această fiară uriaşă simboliza imperiul Romei, o putere mondială diferită de cele dinainte, pentru că, la origine nu era o împărăţie sau monarhie, ci o republică. Cele zece coarne simbolizau cele zece regate din vestul Romei de după anihilarea imperiului.

Şi profetul spune: “M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.” Profetul s-a uitat la acest corn mic până când “s-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Şi atunci, profetul spune că se uita mereu “din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela.” S-a uitat “până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc.”

Observaţi remarcabila schimbare de expresie din această ultimă relatare a profetului. El a privit cornul cel mic de la apariţie şi până când “s-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” În acel timp, el s-a uitat la cornul cel mic. Îndeosebi “din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea.” Şi a continuat să se uite la acelaşi lucru - cornul cel mic - până la sfârşit, până la nimicirea lui. Dar în acest moment al distrugerii, expresia care se referă la ceea ce este nimicit nu este: “Cornul cel mic a fost nimicit,” ci: “Fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc.”

Aceasta arată că micul corn este doar un alt stadiu al celei de-a patra fiare de la început, o continuare a înspăimântătorului şi teribilului animal, în chiar dispoziţia, spiritul şi tendinţele lui, doar într-o formă schimbată. A patra putere a lumii, fiara cea grozavă şi înspăimântătoare în forma ei iniţială, a fost Roma. Astfel că, micul corn cu lucrarea lui este doar prelungirea Romei, continuarea spiritului şi lucrării Romei, sub această formă.

Cele relatate mai sus sunt adeverite de explicarea simbolisticii cornului, în acelaşi capitol. Pentru că se spune despre el că “se va deosebi de înaintaşii lui” şi “va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumeta să schimbe vremile şi Legea.” Se spune, de asemenea, că acest corn “a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire Împărăţia.” Toate acestea sunt adevărate, constituind descrierea Romei de mai târziu.

Ele sunt confirmate de însăşi Roma, prin Leo cel Mare, papă în perioada 440 d.Hr. - 461 d.Hr., când Imperiul Roman îşi trăia ultimele zile, urmând să cadă rapid în ruină. Într-o predică, Leo cel Mare a declarat că Roma iniţială nu a fost decât făgăduinţa Romei de mai târziu, că gloria Romei imperiale avea să fie reeditată în Roma catolică şi că Romulus şi Remus au fost înainte mergătorii lui Petru şi Pavel, că prin urmare, urmaşii lui Romulus au fost precursorii succesorilor lui Petru şi că, aşa cum Imperiul Roman iniţial a guvernat omenirea, Roma următoare lui, prin scaunul prea sfântului Petru, cap al lumii, va domina pământul. Această concepţie a lui Leo nu a fost nici o clipă ignorată de papalitate. Şi când, la numai cincisprezece ani de atunci, Imperiul pierea şi doar papalitatea supravieţuia pe ruinele lui preluându-i energic locul şi controlul în Roma, această concepţie a lui Leo devenea mai puternică, susţinută şi afirmată cu mai multă convingere.

A fost, de asemenea, alimentată intenţionat şi sistematic. Scripturile au fost asiduu şi ingenios denaturate pentru a o sprijini. Printr-o tendenţioasă aplicaţie la sistemul levitic al Vechiului Testament, autoritatea şi eternitatea preoţiei Romane a şi fost fixată.

1 [“Acum (în partea a doua a secolului al II-lea), episcopii doreau să fie consideraţi corespondenţi ai marilor preoţi din Israel, prezbiterilor li s-a spus că sunt în locul preoţilor, iar diaconii erau comparaţi cu leviţii. Tot astfel, compararea ofrandelor creştine cu jertfele şi victimele iudeilor, a dat naştere multor ritualuri inutile şi, prin edicte, a fost denaturată chiar învăţătura Cinei sfinte care, mai repede decât s-ar fi putut cineva aştepta, a fost transformată în jertfă; “Ecclesiastical History” - sec. II, partea a II-a, cap. II, paragraf 4 şi cap. IV, paragraf 4.]

Şi astfel, prin deducţii denaturate, „conform Noului Testament, se stabilea autoritatea şi eternitatea Romei.”

Insistând pe ideea că este unicul continuator al Romei Imperiale, papalitatea susţinea cu tărie că orice referire a Noului Testament la autoritatea Romei din vechime o vizează acum pe ea, pentru că ea este singurul continuator veritabil al acesteia. Prin urmare, oriunde Noul Testament vorbeşte de supunere faţă de “putere” sau ascultare faţă de “guvernatori,” se referă la papalitate, pentru că singura putere şi singurii guvernatori de atunci erau romanii, iar papalitatea este veritabilul urmaş al lor.

“A fost luat fiecare pasaj în care se vorbeşte despre supunerea faţă de “putere,” a fost evocat orice moment în care a fost acordată ascultare autorităţilor imperiale, punându-se accent deosebit pe legitimitatea pe care Însuşi Hristos a dat-o stăpânirii romane prin purificarea lumii, prin Augustus, prin naşterea Lui în vremea romanilor, prin plătirea birului pentru Cezar, prin faptul că i-a spus lui Pilat: “Tu nu poţi avea putere asupra Mea decât numai dacă ţi-a fost dată de sus” - Bryce. Şi, cum Isus S-a supus autorităţii lui Pilat, care era reprezentant al Romei, cine ar mai putea îndrăzni să desconsidere autoritatea papalităţii adevărata continuatoare a Romei, căreia chiar Domnul din cer i S-a supus?

Şi nu a fost decât logică culminarea acestei aroganţe atunci când Papa Bonifaciu al VIII-lea s-a prezentat în văzul mulţimii, îmbrăcat într-o platoşă, cu un coif pe cap şi în mână cu o sabie ţinută cu vârful în sus, proclamând: “Nu există alt Cezar sau rege, sau împărat, în afară de mine Suveran Pontif şi Urmaş al apostolilor” şi când, mai departe declara ex cathedra: “Aşadar, afirmăm, hotărâm şi pronunţăm că pentru mântuire este nevoie să crezi că orice fiinţă omenească este supusă Pontifului Romei.”

Cred că acestea constituie suficiente dovezi că micul corn din Daniel 7 este Roma Papală şi că, în spirit şi scop, el este continuarea Romei iniţiale.

Acest subiect este reluat în capitolul opt din Daniel. Mai întâi, profetul vede un berbec cu două coarne înalte, dintre care unul era mai înalt, corespunzând ursului care stătea într-o rână şi era mai înalt decât leul. Îngerul spune clar că acest berbec semnifica “împăraţii Mezilor şi Perşilor.” Apoi, profetul a văzut „un ţap” venind de la apus, care “a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el” şi care “avea un corn mare între ochi”. El “s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbecele să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mâna lui.” “Ţapul,” a explicat îngerul, “este împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat.” Ţapul a crescut foarte mare şi, când a ajuns foarte puternic, cornul cel mare i s-a frânt, pentru ca, în locul lui să crească patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor. Explicaţia îngerului: “Patru împărăţii care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere” (cât Alexandru).

Dintr-una din aceste diviziuni ale imperiului lui Alexandru, profetul a văzut apoi că “a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată.” Direcţiile amintite arată că această putere s-a ridicat şi dezvoltat din vest, ceea ce îngerul explică astfel: “La sfârşitul stăpânirii lor (a celor patru diviziuni ale Greciei) când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean.” “S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare.” “El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor (“s-a înălţat până la căpetenia oştirii” - vers.11), dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini.”

Aceste detalii arată că micul corn din capitolul opt din Daniel, reprezintă Roma de la începutul ei, odată cu distrugerea Imperiului Grec, şi până la sfârşitul lumii, când va fi zdrobită “fără ajutorul vreunei mâini,” de acea piatră dezlipită “fără ajutorul vreunei mâini,” care fărâmiţează în bucăţi şi spulberă toate împărăţiile pământeşti (Daniel 2,34.35.44.45).

Am văzut că, în capitolul şapte din Daniel, cornul cel mic, deşi aparent reprezintă doar ultima fază a Romei, în realitate reprezintă Roma în ambele ei faze - Roma, de la început până la sfârşit; pentru că, atunci când vine vremea ca acel “corn mic” să fie rupt şi nimicit, este de fapt, ucisă „fiara” şi trupul ei “nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars.” Astfel, ideea cu care se încheie relatarea despre cornul mic în Daniel 7, este continuată în Daniel 8, cu referire la aceeaşi putere. În Daniel 8, expresia “cornul mic” defineşte Roma în ambele ei faze, după cum este arătat în expresiile finale referitoare la “cornul cel mic,” din Daniel 7; după cum este arătat şi prin expresiile “urâciunea pustiirii” şi “urâciunea pustiitorului” aplicate Romei în ambele ei faze (Daniel 9,26.27; Matei 24,15; Daniel 11,31; 12,11; 8,11.13); şi confirmat de însăşi învăţătura şi istoria de mai târziu a Romei. Cu singura diferenţă că ceea ce se spune despre Roma iniţială este adevărat şi intensificat în Roma de mai târziu.

Şi acum, să privim mai departe exprimările Scripturii din Daniel 8, referitoare la puterea acestui corn mic: în versetele 11 şi 25, se spune despre puterea acestui corn mic: “S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt;” “se va ridica împotriva Domnului domnilor.” Acest fapt este explicat în 2 Tesaloniceni, capitolul doi unde, corectând impresia greşită pe care cei din Tesalonic o aveau privitor la apropiata revenire a Domnului, apostolul spune: “Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?” (2 Tesaloniceni 2,3-5).

În mod clar, acest pasaj descrie aceeaşi putere reprezentată de cornul mic din Daniel 8. Dar mai sunt şi alte referiri care demonstrează şi mai pe larg acest adevăr. Când a fost în Tesalonic, declară Pavel, le-a spus celor de acolo exact aceleaşi lucruri pe care acum le scrie. În Faptele Apostolilor 17,1-3 este consemnat despre Pavel, când a fost la tesaloniceni: “Pavel şi Sila au trecut prin Amfipoli şi Apolonia şi au venit în Tesalonic, unde era o sinagogă a iudeilor. Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi.” Şi, discutând cu ei din Scripturi, el le-a spus despre decăderea ce avea să vină şi în care se va afirma omul fărădelegii (taina fărădelegii), fiul pierzării, care se va împotrivi lui Dumnezeu şi se va înălţa pe sine mai pe sus de Dumnezeu, aşezându-se în Templul lui Dumnezeu şi dându-se drept Dumnezeu.

Şi, aducându-le argumente scripturistice, unde a găsit Pavel în Biblie revelaţia din care putea să le citeze tesalonicenilor toate acestea? - În capitolul opt din Daniel. De aici le-a vorbit el când a fost la ei, pentru că în acest capitol sunt exact aceleaşi cuvinte pe care apostolul le foloseşte în 2 Tesaloniceni şi despre care le spune: “Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi?” Aceasta fixează timpul ca fiind după vremea apostolilor, când Roma s-a auto-înălţat până la “căpetenia oştirii” şi “împotriva Domnului domnilor” şi face conexiune directă cu decăderea şi apostazia care au determinat evoluţia papalităţii, a Romei în faza ei finală.

Să cităm acum versetele 11 şi 12 din Daniel 8, şi vom vedea clar că aici este precis locul în care a găsit Pavel sursa din care îi informa pe tesaloniceni despre “omul fărădelegii” şi despre “taina fărădelegii.” “S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a izbutit în ce a început.” Daniel 8, 11.12.

Se arată astfel clar cine a lovit în preoţia, slujba şi sanctuarul lui Dumnezeu şi al creştinătăţii.

Să mai citim o dată: “S-a înălţat (cornul mic - omul fărădelegii) până la căpetenia oştirii (la Domnul domnilor - Hristos), i-a smuls jertfa necurmată (serviciul continuu, lucrarea şi preoţia lui Hristos) şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt (sanctuarul Domnului domnilor). Aceasta a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a făcut.”

“Din pricina păcatului,” a ajuns această putere să pună mâna pe “oaste,” care a fost folosită pentru aruncarea adevărului la pământ, eliminarea din biserică şi din lume a preoţiei, lucrării şi sanctuarului lui Hristos, pentru a arunca la pământ şi a călca în picioare totul. Toate acestea, “din pricina păcatului.” De aceea numeşte apostolul în 2 Tesaloniceni această putere “omul fărădelegii” şi “taina fărădelegii.”

În Daniel 8,11-13; 11,31; 12,11 apare în traducerea Cornilescu, sintagma “jertfa necurmată.” Dar în original, cuvântul “jertfă” lipseşte, existând doar termenul tamid, care a fost tradus prin “zilnic” în G.N.B. Acest “tamid” (zilnic), nu se referă aici atât la jertfa zilnică (necurmată), cât la tot ce ar însemna slujba zilnică sau serviciul necurmat din sanctuar, în care jertfa era doar o parte componentă. Cuvântul tamid înseamnă, în esenţă “continuu,” “constant,” “stabil,” “sigur,” “permanent.” Numai aceste semnificaţii exprimă ideea în care “tamid” a fost tradus în textele incriminate prin “zilnic” (necurmat - Cornilescu). Numai în Numeri 28 şi 29 cuvântul este folosit de şaptesprezece ori, cu referire la serviciul continuu din sanctuar. “Jertfa necurmată,” deci, din traducerea Cornilescu, se referă la tot serviciul care avea loc în sanctuar.

Şi în acest serviciu perpetuu al lui Hristos - adevăratul Mare Preot, serviciul “necurmat,” infinit, într-o preoţie neschimbătoare, loveşte omul fărădelegii, papalitatea, “smulgându-l.” Sanctuarul şi adevăratul cort, locul unde acest Mare Preot Îşi exercită lucrarea necurmat, sunt surpate de omul fărădelegii în biserică, aruncate la pământ şi călcate în picioare. Iar în locul lor se instalează “urâciunea pustiirii.” Ceea ce a făcut Roma Imperială fizic vizibilului sanctuar pământesc (cel care era doar o imagine a adevăratului sanctuar), a făcut Roma papală spiritual invizibilului sanctuar ceresc (cel care este adevăratul sanctuar). Daniel 9,26.27; Matei 24,15; Daniel 11,31; 12,11; 8,11.13.

În citatele din “Ecclesiastical History” se vede cum, în apostazie, episcopii, prezbiterii, diaconii şi împărtăşania, au fost puse în locul marelui preot, preoţilor, leviţilor şi jertfelor din sistemul levitic. Dar, prin orice evidenţă a Scripturii, reiese clar că, în rânduiala lui Dumnezeu, Hristos şi numai El, în slujba Sa din sanctuarul ceresc, era adevărata esenţă a sistemului levit şi că adevăratul succesor al acestui sistem este sistemul creştin. Aşadar, atunci când, în şi prin apostazie, a fost insinuat sistemul episcopilor - mari preoţi, prezbiterilor - preoţi, diaconilor - leviţi şi al împărtăşaniei - jertfă ca succesor al sistemului levit, aceasta n-a însemnat nimic altceva decât punerea unui fals sistem în locul celui adevărat, “smulgerea jertfei necurmate,” aruncarea adevărului la pământ şi călcarea lui în picioare.

Şi astfel marele adevăr al preoţiei adevărate, al slujbei şi sanctuarului lui Hristos, nu este cunoscut în lumea creştină de azi. “Omul fărădelegii” a făcut aceasta. Taina fărădelegii a ascuns acest mare adevăr bisericii şi lumii de-a lungul veacurilor în care omul fărădelegii s-a instalat în lume pretinzându-se Dumnezeu şi proclamându-şi ceata nelegiuită drept biserica lui Dumnezeu.

Şi totuşi, chiar „omul fărădelegii,” „taina fărădelegii,” dă mărturie în favoarea necesităţii unui asemenea serviciu pentru păcate, în biserică. Pentru că, deşi “omul fărădelegii,” “taina fărădelegii,” a smuls adevărata preoţie, slujbă şi sanctuar ale lui Hristos, aruncându-le la pământ pentru a fi călcate în picioare şi le-a ascuns complet de ochii lumii creştine, totuşi, nu a smuls complet şi ideea. A smuls adevărul, l-a aruncat la pământ, dar, păstrând ideea, a construit în locul adevărului o structură proprie falsă.

În locul lui Hristos, adevărat şi divin Mare Preot numit de Dumnezeu în cer, papalitatea a substituit o fiinţă omenească păcătoasă şi o preoţie păcătoasă pământească. În locul necurmatei slujbe cereşti a lui Hristos bazate pe jertfa Sa reală, ea a aşezat doar o slujbă provizorie a unei preoţii omeneşti, pământeşti, păcătoase, prin împărtăşania ce avea loc o dată pe zi. Şi, în locul sanctuarului şi adevăratului cort pe care Dumnezeu, nu omul, l-a ridicat, papalitatea a substituit propriile locuri de cult din lemn şi piatră, cărora le conferă titlul de “sanctuar.” Astfel, în locul unui permanent Mare Preot, al unei continue slujbe şi al unui necurmat sanctuar în cer, singurul adevărat, aşezat de Dumnezeu, “omul fărădelegii” a inventat de la sine substituţi - mai mulţi mari preoţi, mai multe slujbe, mai multe jertfe şi mai multe sanctuare pe pământ care, în orice relaţie posibilă, sunt doar omeneşti şi complet false.

Asemenea serviciu nu poate izbăvi de păcat. Nici preoţia pământească, nici jertfa, nici slujba pământească în vreun sanctuar pământesc, nu pot să şteargă păcatul. În Epistola către Evrei am văzut cum chiar preoţia, serviciul şi jertfa din sistemul levit al sanctuarului pământesc - aşezăminte orânduite de Însuşi Domnul pe pământ - nu ştergeau niciodată păcatul. Raportul inspirat spune că “n-au şters niciodată păcatul şi nici nu-l vor putea şterge vreodată.”

Doar preoţia şi lucrarea lui Isus pot şterge păcatul. Şi acestea au loc în ceruri, în sanctuarul care se află în ceruri. Când a fost pe pământ, Hristos nu a fost preot şi, dacă ar fi rămas pe pământ, tot nu ar fi fost, fiindcă este scris: “Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot” Evrei 8,4. Astfel, în cuvinte simple şi ilustraţie bogată, Dumnezeu a demonstrat că preoţia, jertfa sau slujba pământească, nu pot şterge păcatul.

Dacă ar fi aşa, atunci de ce nu au putut să realizeze cele orânduite de Însuşi Dumnezeu în sistemul levit? Dacă ar fi aşa, atunci de ce mai există sanctuar în cer? Aşadar, prin cuvântul clar al lui Dumnezeu, este limpede că preoţia, slujba, jertfa şi sanctuarul rânduite de papalitate să opereze pe pământ, nu pot niciodată să şteargă păcatul; ci, dimpotrivă, perpetuându-l, întruchipează frauda, impostura, “fărădelegea” şi “urâciunea pustiirii” în locul cel mai sfânt.

Că această concluzie despre realitatea sistemului papal nu este o extravaganţă, nici o exagerare, o confirmă cuvintele Cardinalului Baronius, analistul numărul unu al papalităţii. Scriind despre secolul X, el spune: “În acest secol, urâciunea pustiirii a fost văzută în Templul Domnului, iar în scaunul sfântului Petru, căruia îngerii îi poartă respect, au fost aşezaţi oamenii cei mai răi - monştri, nu pontifi.” Iar în 991, Conciliul din Rheims declara că papalitatea este “omul fărădelegii,” “taina fărădelegii.”

...

Intro 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Concluzie